Îmi amintesc de o pagină citită demult, într-un roman de Lev Tolstoi; se afla descrisă acolo participarea sa la recitalul unui cvartet. Atmosfera era evident nobiliară, evenimentul se petrecea în casa unor aristocraţi ai timpului, ei invitaseră artiştii pentru a face dovada bunului gust al familiei, a culturii, a bunăstării economice.
Mergând constant la recitalurile bucureştene ale Cvartetului Belcea - în rezidenţă la Ateneul Român la iniţiativa Institutului Cultural Român între 2006 şi 2009 - au început să se contureze comparaţii între acel moment al literaturii caracteristic secolului al XIX-lea şi România anilor 2000.
Cvartetul a fost format în 1994 la Colegiul Regal de Muzică din Londra; de atunci a trecut prin etape succesive de perfecţionare care, alături de talentul, seriozitatea şi corecta înţelegere a spiritului vremii caracteristice membrilor săi, au contribuit la succesul ascensiunii către standardele înalte ale lumii muzicale actuale. Cvartetul Belcea susţine constant concerte în săli cu prestanţă ale lumii, are mai mult de 10 CD-uri la activ şi un contract de înregistrări exclusiv cu EMI, este ansamblu asociat la şcoala Guildhall din Londra şi, timp de trei ani a fost şi ansamblu rezident al Ateneului Român.
Repertoriul se desface în evantai - de la Haydn şi Mozart, la romantici, la compozitorii secolului XX şi atingând ultimele apariţii în materie de partituri. Interpretarea propusă de cvartetul Belcea respectă de fiecare dată tradiţia epocii căreia opusul îi aparţine, însă am mereu senzaţia unei reverenţe urmată de un mic comentariu, deloc maliţios altminteri, o posibilitate filosofică aleasă pentru a spune răspicat că marea muzică este mereu simbolică şi relevantă pentru societate. Forţa cu care ansamblul se impune în faţa audienţei derivă din tendinţele spirituale şi comportamentale moderne. Astfel, cvartetul devine inconfundabil; contrastele adânci între planurile tematice, nervul omniprezent în pasajele de virtuozitate tehnică transformat firesc în respiraţie adâncă în momentele de interiorizare ale lucrărilor, toate opţiunile interpretative se justifică, o frescă sonoră a timpului se naşte continuu.
Atunci când, în 2006, am avut parte de un recital integral Bela Bartok la Ateneu - cvartetul pregătindu-se pentru înregistrarea integralei creaţiei de gen a compozitorului, Corina Belcea spunea că este "combinaţia fascinantă de patru personalităţi diferite, fiecare cu ideile şi cunoştinţele lui, cea care creează o interpretare unică a fiecărei piese. Plăcerea şi admiraţia cu care lucrăm şi cântăm cvartetele lui Bartok, sperăm să ne aducă în următorii 30-40 de ani, cât mai aproape de adevăr".
Cum primim noi, românii, un astfel de dar, cum ar fi cel al rezidenţei de trei ani a Cvartetului Belcea la Ateneul Român?
Sala Ateneului a fost rareori plină până la refuz. Nu cred că greşesc dacă spun că recitalurile nu au devenit evenimente de public. Nu s-a făcut o promovare hotărâtă, aşa cum s-a procedat în mod abuziv aproape, cu prezenţa violonistei coreano-americane Sarah Chang la Bucureşti, în februarie 2010, într-un recital pe care organizatorii îl anunţă ca prima bătălie "armagedonică" în Cruciada culturii. Preţurile pe care publicul trebuia să le plătească pentru a se bucura de aristocraţia interpretativă a Cvartetului Belcea nu depăşeau obiceiurile stagiunii. Pentru răsfăţata industriei muzicale, Sarah Chang, mondenii au plătit între 150-300 RON pe un bilet.
Îmi mai amintesc şi de acel 13 februarie 2008. Corina Belcea-Fisher, Laura Samuel, Krzysztof Chorzelski şi Antoine Lederlin erau deja pe scenă, se cântau Mozart, Webern, Beethoven, când, de afară, s-au infiltrat prin cupolă, pereţi, picturi şi îngeri, trâmbiţele dragostei zbierate la boxe. În piaţa de lângă Ateneu nu se cânta Mozart...
Primăria cred că nu-l citise pe Tolstoi, iar cvartetul Belcea, în loc să fie invitatul care să facă cinste casei, s-a văzut perdant într-o luptă care nu respecta nici un fel de reguli, muzicale sau de etichetă.