El este pasionat, de asemenea, de teatrul liric; a dirijat Viena Staatsoper, Berlin Deutsche Oper, Teatro Real din Madrid, precum şi operele din Stuttgart, Washington, Tokio, Tel Aviv, Baltimore, Zürich, München şi Santander, colaborînd cu cântăreţi ca: Plácido Domingo, Bryn Terfel, Montserrat Caballé, Agnes Baltsa, Dennis O'Neill, Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna.
Artistul a realizat numeroase înregistrări pentru casele de discuri Sony, Decca, BGM Classics, EMI, Erato, Koch-Schwann şi Disemedi.
Muzicianul spaniol este dirijor invitat permanent la Filarmonica George Enescu din Bucureşti.
Puţini au fost la număr compozitorii dinaintea lui Antonin Dvořak care au adus un omagiu slavilor de pretutindeni: Fantezia pe teme sârbeşti op. 6 de Nikolai Rimsky-Korsakov, Uvertura Cehă de Mili Alexeevici Balakirev şi Simfonia nr. 2 «Mica simfonie rusă» op. 17 de Piotr Ceaikovski. Cele două cicluri de Dansuri slave op. 46 şi op. 72 ale lui Dvořak vor fi urmate de poemul simfonic Má Vlast (Patria mea) de Bedřich Smetana.
Versiunea orchestrală a Dansurilor slave de Dvořak (după propria lucrare pentru pian la patru mâini) conţine o serie de opt dansuri ce încep şi se încheie cu un dans furiant (Furiant, dans bohemian rapid şi plin de energie, rezervat bărbaţilor. Ritmica lui utilizează în mod frecvent mutările de accente. Forma stilizată a acestui dans a fost folosită în afară de Dvořak (Simfonia nr. 6) şi de Bedřich Smetana în opera Mireasa vândută, precum şi în Dansuri cehe pentru pian - nota autorului) în Presto, fortissimo. Dansul nr. 8 este plin de dramatism şi se desfăşoară în tonalitatea sol minor. Muzica sugerează însufleţirea şi energia de care au dat dovadă cehii pentru a deveni liberi. Ce diferenţă faţă de dansurile de divertisment scrise de contemporanii săi, membrii familiei Strauss (vals, galop, polca, cadril)!
David Gimenez Carreras, dirijând la Ateneul Român din memorie Dansul slav nr. 8 de Dvořak, a transmis ansamblului orchestral tocmai tonusul necesar evidenţierii ritmurilor sincopate ale muzicii. Acele accente expresive ce confereau o sprinteneală de tip coregrafic erau asociate cu o mare ştiinţă a îmbinării culorilor sonore; timbrul unor instrumente precum toba mare, Gran Cassa, trianglu, suflătorii de alamă, precum şi cel al flautului piccolo, se topeau într-un mod spectaculos. Odată ce implanta tempo-ul, dirijorul oferea o anume libertate interpreţilor. Coerenţa, simultaneitatea articulărilor veloce rămânea în grija instrumentiştilor de pe scenă. În acest fel spontaneitatea actului interpretativ căpăta aripi.
O splendidă temă cu caracter ludic - în care sincopele hemiolice parcă 'perturbau' prin accentele nelalocul lor măsura de trei pătrimi (grupând câte doi timpi), iar modul minor se preschimbă, precum culoarea tegumentului de cameleon, din sol minor în Sol major, pe parcursul primelor şase măsuri -, a răsunat ca un semn heraldic muzical.
Violoncelistul Antonio Meneses a studiat cu Antonio Janigro şi este deţinătorul premiul I şi al Medaliei de Aur la Concursul Ceaikovski, Moscova - 1982. are o bogată activitate concertistică şi predă o serie de cursuri de măiestrie în Europa, America şi Japonia. Artistul cântă pe un violoncel Alessandro Gagliano, construit în 1730.
La Bucureşti, violoncelistul Antonio Meneses din Brazilia a interpretat Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră op. 104 de Antonin Dvořak cu o tehnicitate foarte bună. Acorduri furtunoase, o intonaţie de o mare acurateţe, un vibrato intens, pasaje în duble coarde pe toată tastiera violoncelului, digitaţii cu daumen (daumen, degetul mare al mâinii stângi (policele), care apasă coarda în poziţiile înalte - nota autorului), secvenţe cromatice în octave, bariolaje, pasaje percutante în spiccato, velocitate în articulaţie - toate au servit muzica lui Dvořak. Acea formulă ritmică punctată a ideii principale din prima mişcare Allegro a concertului avea vigoare şi totodată căldură în sunet. Se putea recunoaşte în melodica temei secunde umbre vibrante din Cvartetul negrilor în Fa major. Era acolo o sfâşietoare tristeţe în momentele în care flautul însoţea violoncelul solist.
În partea mediană, Adagio ma non troppo, după o introducere mai puţin reuşită a suflătorilor de lemn, Antonio Meneses a reuşit să confere dramatismul necesar, dar şi o anume unduire calmă (glissando-uri cu bun gust) firului melodic, printr-un sunet frumos timbrat.
La cererea publicului, violoncelistul Antonio Meneses a interpretat o Allemandă de Johann Sebastian Bach.
După pauză concertul simfonic a continuat cu Simfonia nr. 4 în Sib major, op. 60 de Ludwig van Beethoven. În părţile extreme ale simfoniei, dirijorul spaniol David Gimenez Carreras a optat pentru tempo-uri, după părerea mea, mult prea repezi. Finalul, în Allegro ma non troppo, dintr-un moto perpetuo, s-a transformat într-un raliu de formula 1. Pe de altă parte nerespectarea planurilor dinamice indicate de Beethoven în partitura simfoniei a schimbat logica blocurilor sonore utilizate de Titanul de la Bonn. În schimb, în Scherzo, elasticele alternări dintre binar ternar au redat spiritul glumeţ al părţii.
Concertul s-a bucurat de aprecierea publicului.