Elephant - o lecţie de cinema adevărat, dar şi de moralitate

Nu se întîmplă des să ai senzaţia că vezi un film adevărat. Cele mai multe filme recente, din păcate, par mai degrabă creaţii ale unor funcţionari, chiar dacă unii sunt mai destoinici.

La întrebarea ce e acela "cinema adevărat" nu poţi răspunde însă uşor. Un posibil răspuns ar fi că filmul adevărat se creează în spatele filmului "fizic", de pe ecran. Dintre filmele intrate de curând pe ecrane, Elephant este, cred, cinema adevărat. E ca senzaţia plăcută că ţi-ai făcut un nou prieten de la care vei învăţa de fiecare dată ceva nou.

Autorul lui, Gus Van Sant, este un tip inteligent şi curios. Nu-i e frică să experimenteze. În Psycho făcea o copie milimetric fidelă clasicului lui Hitchcock. Cu povestea plasată înspre prezent, dar acelaşi film. Văzut în România, unde proiecţioniştilor le e lene să casheteze un film (de aceea apar în cadru microfoanele pe care aproape toţi le impută neatenţiei regizorului, Psycho te făcea să te gândeşti mai mult la ce face unicitatea şi perenitatea unui film, şi te lua înăuntrul lui, în această ramă modernă în care microfoanele erau până la urmă logice.

În Gerry, film realizat înaintea lui Elephant, cineastul american se interoga asupra timpului şi spaţiului, deşi în esenţă interogaţia viza din nou cinematograful. Filmul era călătoria a doi băieţi rătăciţi prin deşert. Te făcea să te întrebi dacă nu eşti în faţa unei metafore. Dar pe Van Sant nu-l interesa asta, cât explorarea timpului şi a spaţiului înăuntrul unui cadru net. Aveai senzaţia că el punea semnul de egalitate între spaţiu şi timp.

Elephant continuă explorările, dar o face pe planşeul dur al realităţii. Între 1997 şi 1999 au avut loc opt atacuri armate asupra unor licee americane. Cel mai "celebru" s-a petrecut pe 20 aprilie 1999, în liceul Columbine din Littleton, o suburbie a Denverului. Atunci, doi adolescenţi au intrat cu genţi pline ochi cu arme şi au ucis cu sânge rece 12 colegi şi un profesor. Atacurile armate asupra şcolilor americane sunt o componentă deloc de neglijat a ansamblului de cauze a ceea ce tot mai des e numit psihoza americană (exploatată de documentaristul Michael Moore în Bowling for Columbine, care pornea de la acelaşi eveniment din aprilie 1999). Americanilor le e teamă de o grămadă de lucruri, iar teama - asta e teoria lui Moore - e indusă de mass-media şi controlată de forţele politice & economice care, pentru a-şi face jocurile au nevoie să ţină naţia sub control. Moore îl citează în documentarul lui (prezent şi el pe ecranele noastre) pe Barry Glassner, care a scris o carte pe tema asta The Culture of Fear, unde toate aceste temeri sunt listate şi comentate. Glassner o spune - Moore nu-l mai citează: teama de atacuri armate asupra şcolilor se află pe această listă, deşi, spune autorul, mult mai mulţi americani mor anual din pricina fulgerelor.

Într-un asemenea context grav şi prăpăstios, cu ce vine Gus Van Sant? Cum se raportează el ca artist şi ca american la violenţa din liceele americane şi la evenimentul Columbine? Păi o face cu multă onestitate, cu decenţă, cu mult talent, cu inteligenţă. În primul rând, se trage un pic acana. Deşi dorea iniţial să facă un film de televiziune despre atacul de la Columbine (conştient de impactul mai mare pe care îl are televiziunea asupra publicului, dar şi de manipularea cu care ea operează), Van Sant a renunţat la idee şi s-a decis să facă o pseudoficţiune. A plasat acţiunea în Portland, Oregon. A ales actori neprofesionişti, liceeni chiar, pe care i-a selectat în urma unor interviuri unde le-a testat şi capacitatea de improvizaţie. S-a gândit să prezinte o zi din viaţa unui liceu american când doi nefericiţi intră în clădire şi încep să-şi împuşte colegii. A filmat improvizând în mare măsură, cu ajutorul tinerilor interpreţi. Rezultatul e o operă de artă, dar şi dovada unei maxime inteligenţe şi onestităţi faţă de subiect. Mai întâi că Gus Van Sant face ficţiune frizând documentarul. De fapt, face un fals documentar. Urmăreşte, cu excepţia unui flashback, ultimele 15 minute de dinaintea catastrofei, arătându-ne ce fac mai mulţi liceeni. Unul se întoarce de pe terenul de fotbal ca să se întâlnească cu iubita. Altul se plictiseşte la ora de biologie. Trei fete cucuiete şi cam proaste înghit ceva la cantina liceului, după care, înainte de a pleca la shopping, fac haltă la veceu ca să vomite ce-au mâncat (să nu se îngraşe). O colegă de-a lor, deja grăsuţă, cu ochelari şi multe complexe, termină ora de sport şi, înainte de a face muncă voluntară la bibliotecă, se opreşte la vestiar să se schimbe. Un băiat vine din parc, unde făcuse poze, ca să developeze filmul şi să-l schimbe cu altul. Un coleg de-al lui întârzie la liceu din pricina tatălui alcoolic. Fascinant e felul în care Van Sant se apropie de eroi. De fapt, nu se apropie. Aparatul îi urmăreşte cel mai des din spate, ca şi cum i-ar spiona, dând un acut sentiment de prezenţă, atât a camerei, cât şi a nenorocirii (ştim cu toţii ce se va întâmpla, dar nu ştim când).

Spre deosebire de Gerry, unde drumul parcă mergea la infinit, aici călătoriile şerpuite şi întretăiate se varsă în explozia de la final, care e tratată, paradoxal, cu multă discreţie. Ştim cum se moare, de ce să vedem din nou? Van Sant e din nou onest şi se rupe de documentar, dar e suficient să distileze teroarea şi să însiropeze cu ea întreg filmul. Cu atât mai mult cu cât trece ceva timp până să înţelegi cine sunt ucigaşii, deşi oricare dintre liceeni ar putea fi. Astfel, Van Sant reuşeşte ca, într-un extrem de frumos film artistic (sic!), să aprofundeze această dureroasă temă şi să nu aibă ambiţia aproape paranoică (vezi Michael Moore) de a explica. El oferă o privire de adâncime, deşi, paradoxal, arată gesturile de suprafaţă, vizibile şi mărunte ale unor liceeni într-o zi ca oricare alta. Mai mult decât să fie punctual, pe eveniment, Van Sant realizează un film despre vârsta tânără, care rămâne neînţeleasă, deşi se fac despre ea o groază de filme. Alegând o soluţie aparent simplă, cineastul prinde momentul în care straturile acestui cub perfect care e adolescenţa glisează, şi atunci reuşeşte să pătrundă înăuntru. El provoacă acest moment prin repetatele reveniri asupra aceloraşi secvenţe (văzute mereu din unghiul altui personaj), prin inspiraţia întâlnirilor care adâncesc şi lărgesc perspectiva. Filmul e complet lipsit de cauzalitate, şi tocmai asta vrea pentru că, şi dacă încerci să explici drama, nu relaţia cauză-efect e drumul cel bun. De aici şi titlul. Elephant te trimite şi la zicala cu imensele probleme care sunt (in)vizibile, dar şi la proverbul indian cu orbii care pipăie pe bucăţi un elefant şi spun că e tot altceva. Şarpe sau copac, elefantul rămâne în ansamblul lui o problemă obscură.