Un Scurt circuit bine venit

Cele cinci scurtmetraje distribuite de Independenţa Film sub titlul generic Scurt-circuit sunt simptomatice, cred, pentru evoluţia filmului autohton. Primul lucru care trebuie remarcat e că tinerii regizori par să fi renunţat la simbol şi parabolă în favoarea unui hiper-autenticism similar celui din literatura ultimei promoţii: poveşti simple, spuse direct, despre lumea în care trăim, cu realităţile ei postcomuniste şi "de tranziţie" (perioada "de dinainte" apare doar accidental, precum în filmul lui Cornel Porumboiu).

Apoi, aceste poveşti simple sunt transpuse în imagini cu cele mai simple mijloace cinematografice. Tinerii realizatori de film autohtoni preferă să plonjeze direct în real şi autentic (atât prin scenariu, cât şi prin tehnica de abordare a sa), fără ocolişuri, cosmetizări şi artificii tehnice inutile.

În fine, cel mai important merit al lor este că reuşesc să creeze poveşti convingătoare. Ştiinţa povestirii, prin imagini şi cuvinte (care pot chiar lipsi, ca la Constantin Popescu), este cu adevărat remarcabilă în aceste pelicule. Se pare că dintre Cătălin Mitulescu, Constantin Popescu, Cornel Porumboiu, Cristi Puiu şi Ruxandra Zenide (majoritatea scenarişti ai propriilor filme), alături de colegii lor Cristian Mungiu, Radu Muntean, Titus Muntean, Cristian Nemescu sau Călin Peter Netzer (lista rămâne deschisă), se vor alege pe parcurs cei mai buni "povestaşi" ai filmului românesc de mâine. Deocamdată, şansele sunt egale. Asta în primul rând pentru că drumul către primul lungmetraj este foarte lung în cinematografia noastră (doar jumătate dintre cei menţionaţi anterior au reuşit să-l parcurgă deocamdată), iar pentru a ajunge la al doilea îţi trebuie o voinţă de fier şi infinit de multă răbdare.

Cu Apartamentul (scurtmetraj premiat la Veneţia), Constantin Popescu (care a debutat recent şi ca... prozator, cu un roman bine primit de critică) dovedeşte că ştie să povestească - o face chiar extraordinar - şi fără ajutorul cuvintelor. Filmul, cu o acuitate a detaliilor demnă de un Lucian Pintilie şi cu un scenariu excelent, este aproape perfect din toate punctele de vedere. Tot ce i-aş putea reproşa regizorului sunt cadrele iniţiale, filmate de pe Casa Poporului, impresionante, dar şi inutile, povestea fiind de fapt una universală.

La fel ca şi Constantin Popescu, Cătălin Mitulescu are în Trafic (Palme d'Or la Cannes) o miză uriaşă. În filmul său (la al cărui scenariu a lucrat împreună cu Andreea Vălean), spre deosebire de celelalte scurtmetraje din selecţie, realitatea exterioară este lipsită de importanţă în comparaţie cu cea interioară. Nu este vorba de fapt despre traficul rutier, cum s-ar putea crede, ci despre traficul gândurilor şi al sentimentelor eroului aflat într-un impas existenţial. Faptul că tema alienării individului în societatea postindustrială şi "postumană" (Fukuyama dixit) este una la mare modă în lumea occidentală explică în bună măsură succesul scurtmetrajului la publicul francez. Oricum, Trafic reprezintă pentru Cătălin Mitulescu un (nou) pariu câştigat.

Ruxandra Zenide, regizoare elveţiană de origine română, promite prin Stejarii verzi (premiat printre altele la Geneva) un filon dramatic (din fericire, nu şi melodramatic) de care cinematografia noastră are mare nevoie. Carenţele scenariului semnat de Marek Epstein sunt compensate în primul rând de prospeţimea actorilor copii (George Hoffman şi Gabriela Popescu).

Cristi Puiu, singurul dintre regizori care are şi un lungmetraj la activ, este prezent în grupaj cu aclamatul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Urs de Aur la Berlin), filmuleţ cu sclipiri de geniu şi care, la fel ca şi Apartamentul, se apropie de perfecţiune, în formă şi fond. Confruntarea dintre doi actori excepţionali (Victor Rebengiuc şi Mimi Brănescu) relevă o realitate crudă a societăţii româneşti contemporane: apariţia unei clase de tineri îmbogăţiţi şi dezrădăcinaţi, pentru care părinţii nu sunt decât balastul de care trebuie să se descotorosească pentru a reuşi în carieră. Dialogul suculent dintre cele două personaje ajunge la o concluzie tragică pentru noi: "până la urmă nu s-a schimbat nimic".

Visul lui Liviu (premiu la TIFF) de Cornel Porumboiu a fost şi el o adevărată revelaţie. Dragoş Bucur îşi joacă obişnuitul rol de şmecheraş "de cartier", deloc lipsit de căldură sufletească, la fel de bine ca în lungmetrajele care l-au consacrat (Marfa şi banii şi Furia). Aici şi în Călătorie la oraş (premiat la Cannes), regizorul reuşeşte să surprindă cu un foarte bun simţ al observaţiei realităţile autohtone (aici mediul urban periferic, dincolo cel rural şi provincial). În plus, trebuie notată uşurinţa cu care Cornel Porumboiu insinuează elementele onirice (cu replici antologice: "e mai greu să fii mort" sau "peştii nu se îneacă niciodată") printre cele realiste. Micile slăbiciuni ale celui mai lung scurtmetraj îl fac şi cel mai fermecător.

Cinci filme foarte bune, ai căror autori merită să facă - dacă nu au făcut-o deja - trecerea către lungmetraj (dacă în literatură prejudecata conform căreia nu poţi fi un mare prozator fără a fi scris vreun roman şi-a dovedit deseori falsitatea, în film nu te poţi impune doar ca regizor de scurtmetraje). Pe ansamblu, acest Scurt-circuit este numai bun pentru a scoate cinematografia românească din letargie.