Top 5 - Scurt circuit

Sînt ofticat. La începutul verii, îmi creasem nişte aşteptări în privinţa următoarelor două ore de film românesc: mă aşteptam ca ele să vină de la Sergiu Nicolaescu; mă aşteptam să trateze despre lucruri mari, cum ar fi personalitatea lui Sergiu Nicolaescu; mă aşteptam la privelişti sublime - Sergiu Nicolaescu în rolul lui Burt Ghepardul Lancaster, Dan Bitman în rolul lui Sergiu Nicolaescu şi o mască de lemn în rolul lui Dan Bitman; speram să văd Marele Film Prost spre care tinde, de ani şi ani, cinematografia noastră.

Şi iată că vin cinci filme care nu numai că tratează cu sictir lucrurile mari în favoarea unor fleacuri cum ar fi diferenţa dintre cafea şi nes, nu numai că ne oferă, pe post de privelişti sublime, gros-planuri cu Dragoş Bucur, dar ne mai şi mint timp de două ore, comportîndu-se de parcă Nicolaescu şi căutarea Marelui Film Prost ar fi fost doar un vis urît. Nu poţi conta pe nimic şi chiar nu poţi conta pe Independenţa Film: măi băieţi, tocmai mă pregăteam să vă spun că recordul de curaj pe care l-aţi stabilit, aducîndu-ne filme ca Elephant şi American Splendor, nu va fi doborît prea curînd de distribuitorii români, şi voi ce faceţi? Alegeţi nişte scurt-metraje româneşti, faceţi un pachet, scrieţi pe el Scurt circuit şi aruncaţi cu el după Spider-Man 2. Nu vă mai spun nimic.

N-aş vrea să spun prea multe despre filmul lui Constantin Popescu, Apartamentul - o serie de mişcări voit banale şi totuşi misterioase, care pregătesc un gag delicios. Nu vă voi spune gagul - nu-mi vine să livrez în două cuvinte ceva pregătit cu atîta grijă. Pe de altă parte, Apartamentul nu e genul de scamatorie care suportă o singură reprezentaţie; revăzîndu-l, am fost intrigat de graţia ambiguă a acelor mişcări pregătitoare. Oare eroul - un bărbat cu o viaţă dublă - e pur şi simplu o victimă impasibilă a automatizării, a cărei tentativă de evadare din rutina domestică nu poate duce decît la recrearea aceleiaşi rutine pe o altă scenă? Sau, mai provocator, poate că impasibilitatea aceea e masca unui om pentru care e un privilegiu, un motiv de mulţumire adîncă şi gravă, să poată oficia ritualul matinal al armoniei conjugale, nu într-un sanctuar, ci în două.

Puteţi medita la avantajele unei asemenea perspective în timpul celui de-al doilea film, Stejarii verzi de Ruxandra Zenide, care durează o jumătate de oră - prea mult pentru ce are oferit. Viaţa într-o casă de copii e observată cu decenţă, fără gesturi mari care să demonstreze empatia, fără lacrimi care să înceţoşeze privirea. Din păcate, prea multe cadre se întind peste limitele propriei expresivităţi; se lungesc pentru a servi mai bine atmosfera şi ajung să dăuneze sănătăţii filmului.

Una peste alta, s-ar putea să întîmpinaţi cu uşurare Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, chiar dacă l-aţi mai văzut (ca şi mine) de trei ori. Cît de pline pot fi 13 minute de film, dedicate unei conversaţii între doi bărbaţi, din care unul (Mimi Brănescu) nici nu se gîndeşte să-şi deschidă inima, iar celălalt (Victor Rebengiuc) e blocat de cîte ori ameninţă s-o facă? Continuu să mă minunez de cît de plin e filmul lui Cristi Puiu, cît de bine e redată uzura unei legături de-o viaţă - genul de legătură care se formează independent de voinţa ta şi pe care n-o poţi tăia cînd vrei tu -, cît de frumos alunecă personajele printre etichetele noastre, printre verdictele în care încercăm să le ţintuim, cît de departe duce privirea, în istoria lor comună şi, mai departe, în istoria a două generaţii.

Aş fi vrut să mă simt la fel de plin după filmul lui Cătălin Mitulescu, Trafic. Mitulescu e un regizor autentic, cu un stil viril şi încordat, ideal pentru studiul de caractere în situaţii-limită. Dar e atras de clişeu (în alte două filme a blagoslovit cu funcţii simbolice un alai de nuntă, respectiv un cal) şi, cu toate că pare conştient de această slăbiciune, soluţia lui, în Trafic, e să descrie cercuri în jurul a ceva ce seamănă binişor cu o banalitate. Trafic are un aer modern, elegant şi "internaţional", dar oare e mai mult decît un fel pretenţios de a spune că banii n-aduc fericirea? Nu trebuie să răspundeţi imediat. Mai bine acordaţi-i următoarele 40 de minute lui Cornel Porumboiu. Pare cam mult pentru un scurt-metraj, dar nu-i o afacere rea, pentru că Porumboiu vă oferă în schimb o întreagă lume: Visul lui Liviu e despre viaţa de cartier, despre arta de a te descurca sau măcar de a părea descurcăreţ (e ca un fel de teatru) şi despre ce poate face arta asta dintr-un băiat sensibil (Dragoş Bucur). Filmul are un punct slab - chiar visul lui Liviu -, dar dezamăgirea e mică pe lîngă plăcerea de a visa la filmele pe care ar putea să le mai facă Porumboiu.