Tot Independenţa Film are curajul de a distribui, pentru prima dată în România, scurt-metraje (în plus româneşti) în circuit comercial! E adevărat că scurt-metrajele respective au obţinut premii importante, dar chiar şi aşa e un risc mare [financiar]. E vorba despre cinci filme, programate într-un calup de vreo două ore, inegale ca valoare, dar interesante mai ales luate împreună.
Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea a obţinut Ursul de Aur anul acesta pentru scurt şi e semnat de Cristi Puiu, regizorul filmului deja cult Marfa şi banii. E un filmuleţ în două personaje - Mimi Brănescu, fiul ajuns, şi Victor Rebengiuc, tatăl scăpătat. Cei doi vorbesc 10 minute la o masă într-un restaurant şi redau o mare parte a stării de spirit a societăţii româneşti în momentul de faţă. E un film foarte atent la detalii, la gesturi, la mimică, la intonaţii, cu un scenariu beton, doi actori maeştri şi un regizor ce ştie foarte bine să ţină în mână totul.
Marele aşteptat, dar şi marea dezamăgire, a fost Trafic, al lui Cătălin Mitulescu, care a obţinut Palme d'Or pentru scurt anul acesta. Vrea să fie o felie de viaţă de zi cu zi, care de asemenea să redea starea de spirit a societăţii româneşti din momentul de faţă, compus din lucruri mărunte - un trafic infernal, pălăvrăgeala unui tip cu o tipă într-o cafenea, stresul acestuia de a ajunge la o oră fixă undeva şi imposibilitatea de a-şi ţine promisiunea... Filmului îi lipseşte exact ceea ce trebuie să aibă un astfel de film: atmosfera, un scenariu atât de abil, încât să te ţină printr-o serie de mărunţişuri fără nici o importanţă aparentă şi o mână de regizor experimentat.
Apartamentul e, împreună cu Un cartuş de Kent..., cel mai OK dintre cele 5 scurte. E construit impecabil, fără cuvinte, doar din gesturi - tot micile gesturi cotidiene, care conduc şi se transformă în marile hotărâri pe care omul le ia în viaţă. Regia e a lui Constantin Popescu, care aşează impecabil ritmicitatea, căci ritmul e lucrul cel mai important în cazul de faţă, plus faptul că ştie când să pună capăt gesturilor monotone, pentru ca filmul în sine să nu devină monoton. A obţinut Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Scurt-metraj de la Veneţia, 2004 (atenţie - nu foarte cunoscutul festival de film veneţian, ce are loc la începutul lui septembrie în fiecare an, şi care se numeşte Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica, ci unul special de scurt-metraje, care a avut loc la sfârşitul lui aprilie - începutul lui mai 2004).
Excelentă stare de spirit şi radiografia unei societăţi rezultă din Visul lui Liviu, de Corneliu Porumboiu, premiat pentru cel mai bun scurt-metraj la festivalul de la Cluj. Problema acestuia e (culmea!) că se termină prea repede şi că atunci când intri mai bine în atmosferă, totul s-a sfârşit. Filmul ar merge foarte bine gonflat la metraj lung (spre 80-90 de minute - el are deja 39 de minute în forma actuală), întreaga-i structură fiind oricum specifică lung-metrajului: ritmul destul de lent, lait-motivul visului ce revine de prea multe ori pentru un scurt-metraj, personajele numeroase, analiza minuţioasă a relaţiilor dintre ele...
Slab e, în schimb, Stejarii verzi, de Ruxandra Zenide, coproducţie cu Elveţia, prezentat anul trecut în secţiunea elveţiană (competitivă) la Locarno. E un film plângăcios, despre mult trâmbiţatele adopţii de copii din România de către străini, cu povestea (ce se vrea sfâşietoare) a doi copii, frate şi soră, dintr-un orfelinat, ce ar trebui despărţiţi în urma adopţiei fetiţei. Povestea în sine chiar e emoţionantă, numai că în film ea se transformă în lacrimogenie, căzând în toate capcanele filmelor realizate în Occident despre problemele din Est şi marşând pe şabloane menite să înduioşeze, acolo unde o analiză la rece ar fi avut un impact mult mai puternic.
Oricum ar fi, calupul de 5 scurte reprezintă o premieră pentru România şi n-ar trebui ratate.