Vedetele acestui film sînt: Fanny Ardant în rolul a ceea ce mai rămăsese din Maria Callas în ultimul ei an de viaţă, 1977, cînd îşi pierduse vocea şi se ascundea într-un apartament din Paris; Maria Callas în rolul vocii pierdute; Chanel în rolul garderobei lui Ardant; şi Jeremy Irons în rolul unui prieten şi fost colaborator al lui Callas, ajuns impresarul unor rockeri care îşi spun Bad Dreams (altcineva le spune Wet Dreams) şi obişnuiesc să facă pipi pe public. Chanel e Chanel. Vocea lui Callas e, desigur, Vocea. Irons (la rîndul său, o voce superbă) reuşeşte să imite acceptabil un om superior pe care chiar nu-l deranjează să-şi poarte părul într-o nefericită coadă de cal şi să dea glas gîndurilor lui Zeffirelli despre muzică, puritate, ideal etc: De ce trebuie să fim mereu atît de pămînteni?...Există muzică în capetele noastre. Există muzică în sufletele noastre. Există muzică pe care n-o putem numi. Sînteţi surzi cu toţii. Ardant nu te face să tremuri, nu te ia pe sus (cum poate că te-ar fi luat Anjelica Huston, dacă ar fi fost în locul ei), dar pusă în faţa unui rol precum Carmen, se repede asupra lui cu o lăcomie demnă de Callas, dansînd, jucîndu-se cu bărbaţi mai tineri decît ea, mimînd rolul cu o plăcere care, spre deosebire de cîntat, nu e deloc mimată. Ardant e OK. Zeffirelli nu e.
Probabil că ideea părea bună, la un moment dat: filmul nu ne cere să ne prefacem că nu observăm playbackul lui Ardant, ci face din playback premisa şi miza dramei. La 53 de ani, Callas acceptă să o întrupeze pentru prima dată pe Carmen, într-un film, partea vocală fiind asigurată de înregistrări din zilele ei de glorie. Făcut de "faimosul regizor Esteban Gomez", filmul este "o reuşită extraordinară", însă artista are o criză de conştiinţă şi la cererea ei, Carmen este distrus. Nu aflăm părerea faimosului Gomez despre asta, dar înţelegem că Zeffirelli, care a numit-o pe Maria Callas "ultimul caz de integritate în artă", le arată obrazul pe această cale artiştilor de azi. Zeffirelli e, indiscutabil, de partea "adevărului artistic" şi a "valorilor autentice", împotriva rockerilor care fac pipi pe public şi a filistinilor de producători, care nu se gîndesc decît la bugetul şi la profitul unui film precum Carmen. Poate că poziţia aceasta ar impresiona mai tare, dacă, pe de altă parte, filmul lui Zeffirelli n-ar fi fals şi vulgar în maniera vechilor filme hollywoodiene despre viaţa artistică. Reuşita extraordinară a faimosului Gomez este, din ce-am putut vedea, Zeffirelli curat - pompă şi purpură, dogoare şi isterie. Oricum, cele mai captivante secvenţe din Callas Forever sînt cele din Carmen (deşi prefer de departe versiunea lui Francesco Rosi din 1984). Problemele apar, de exemplu, între două duble la Carmen, cînd Callas e momentan nesigură, iar marele Gomez o ajută îndrugîndu-i cîteva platitudini care par să o inspire cu adevărat. Alte probleme apar atunci cînd o jurnalistă (Joan Plowright) îi mărturiseşte lui Callas că întotdeauna şi-a dorit să fie ca ea, dar nu e decît o jurnalistă - ceea ce, în astfel de filme, întotdeauna reprezintă cea mai joasă condiţie cu care poate fi blestemat cineva. O altă problemă este secvenţa în care, interpretînd-o pe Tosca, Callas atinge noi culmi de intensitate dramatică, deoarece se gîndeşte la Onassis ("Mori blestemat!"). Şi cam acesta a fost momentul în care, renunţînd să mai iau notiţe, mi-am găsit o altă ocupaţie - să mîzgălesc cu pixul o colegă de breaslă aşezată lîngă mine - şi alte gînduri - ce s-ar fi întîmplat dacă Zeffirelli s-ar fi răzgîndit şi ne-ar fi spus povestea formaţiei Bad Dreams? Ştiu că sună insensibil; Zeffirelli a fost un apropiat al Mariei Callas şi a visat vreme de mulţi ani la Callas Forever. Aceasta e tristeţea: filmul care i-a ieşit e încă o dovadă a faptului că, între proiecte personale, făcute de amorul artei, şi proiecte impersonale, comerciale, mediocritatea nu alege.