Am aşteptat cu nerăbdare, dar acest Callas Forever, turnat de respectatul Franco Zeffirelli, o coproducţie în care şi MediaPro Pictures a fost implicată, dezamăgeşte. Ar putea fi interesant pentru cu totul alte scopuri decît cele căutate. De pildă, pentru a demonstra virtuţile play-back-ului. Pentru că filmul, al cărui scenariu e pură ficţiune, se opreşte la ultimul an de viaţă al divei, 1977, cînd ea s-a retras din activitate şi stă izolată, bîntuită de rolurile ei mari şi de neputinţa de a mai cînta ca altădată. Larry Kelly, care i-a fost impresar mai demult, vine la Paris cu proiecte pentru trupe rock, dar îşi aduce aminte de ea şi are ideea de a o aduce la viaţă, filmînd-o făcînd play-back la opera Carmen. Diva, care stă pe pian şi plînge înghiţind medicamente (cineva la premieră a asemănat-o cu Sue Ellen), se lasă mai greu convinsă, dar înregistrările încep să o pasioneze. Vede că la fel trebuie să muncească, deşi dă numai din gură, revine la agitaţia constructivă şi la certurile din studio, se îndrăgosteşte de junele care îl interpretează pe Don Jose. Cînd Kelly propune să facă acelaşi lucru şi cu Traviata, Callas începe să fie bîntuită de Tosca şi, mai mult, ar vrea să cînte cu propria-i voce, lucru pe care producătorii nu îl acceptă. Într-un final, Callas îi cere lui Kelly să nu difuzeze Carmen pentru că e o făcătură (recte fake) şi filmul se termină cu cei doi despărţindu-se în parc şi cu un insert din care aflăm că, la puţină vreme după, Maria Callas avea să moară.
Zeffirelli, care i-a fost lui Callas prieten apropiat, a fost curtat imediat după moartea acesteia să realizeze un film despre ea. A refuzat. Nu dorea să împrăştie bîrfe, aşa cum îi cereau producătorii de la Columbia şi Paramount. Dar a făcut un documentar de o oră şi jumătate. Ideea unui film de ficţiune nu l-a părăsit, a cochetat cu ea şi înainte de a face Ceai cu Mussolini, dar de-abia în vara lui 2000 a ştiut cum va fi acest film.
Ideea de a arunca un voal de ficţiune peste sfîrşitul vedetei are farmecul ei. Ce-ar fi fost dacă...? Nici ideea play-back-ului nu e de lepădat, ea aruncînd-o în abis şi pe interpreta Fanny Ardant, care şi ea face play-back jucînd-o pe Callas, care face play-back. De altfel, apariţia acestei tehnici revoluţionare punea nişte semne de punctuaţie şi în viaţa acestei vedete ieşite pe atunci din circulaţie, refugiată în faldurile trecutului. Or, adevăratul erou al filmului, play-back-ul, i-ar fi oferit lui Callas cheia de acces spre teritoriul strălucitor de odinioară. Însă diva are scrupule şi reneagă bastardul, dovedind că, deşi a lăsat-o vocea, nu a părăsit-o şi integritatea. Lucru care nu se mai întîmplă azi cu alte trupe şi solişti care dau din gură fără jenă, vocile lor fiind bine lucrate în studio. Enrique Iglesias ar trebui să vadă filmul!
Din păcate, lui Zeffirelli, care s-a abţinut atît timp, nu-i reuşeşte un film sensibil despre vedeta ca om chinuit şi însingurat, ci un fel de Callas fără profesor pentru tinerele generaţii (care află într-o manieră neîngrijită, didactică, o mulţime de lucruri despre viaţa Mariei Callas) şi, în acelaşi timp, un portret neverosimil, stîngace, lipsit complet de fior liric. Peste problemele Mariei Callas se suprapun şi cele ale impresarului, care are diverse probleme cu iubiţii. Iubiţi care apar, dispar, iar apar. La ce bun? Ce avem cu impresarul? Pentru ca la final iţele să conveargă şi să ni se sugereze pe şleau că filmul era şi despre acest Larry Kelly ratat. Scenariul e cam suferind, probabil şi el a fost bîntuit de fantome. În el, personalitatea Mariei Callas şi viaţa ei au strălucirea unor date fişate dintr-o carte şi emoţia unui material didactic.
Iar oricît de asemănătoare ar fi fost Fanny Ardant cu Maria Callas şi oricît de obişnuită cu ea (a jucat-o în piesa Master Class, în regia lui Polanski), interpretarea ei în film e groasă, e forţată, e patetică acolo unde ar fi trebuit să fie umană şi supralicitată acolo unde însăşi Callas era histrionică. Jeremy Irons joacă şi el cumva pe lîngă profunzimea cu care ne-a obişnuit, impresia generală despre actori fiind că sunt cu toţii cumva second-hand, defazaţi, îngroşaţi în trăsăturile lor definitorii. Dar poate că aşa a intenţionat regizorul, să ne facă să vedem că asistăm la o ficţiune, la o punere în scenă.
Păcat pentru Zeffirelli, care lasă în urmă un film atît de artificial şi de nereuşit despre prietena sa.
Fişa tehnică :
Regia : Franco Zeffirelli
Distribuţia : Fanny Ardant, Jeremy Irons, Joan Plowright, Jay Rodan, Gabriel Garko