Vizuina lui Herr Paul - Herr Paul

Dacă ţi-ai imagina lumea din tine, cum ar arăta? Ce personaje ar mişuna pe acolo şi cum anume ar fi acest "acolo"? În The Imaginarium of Doctor Parnassus, imaginarium-ul, adică oglinda prin care treceau amatorii de senzaţii tari, era o maşinărie (sau ce-o fi fost) care reda exact ego-ul acestora la modul palpabil, sub forma unui univers fantastic. Cu alte cuvinte, ei deveneau personaje în propria lor lume interioară, imaginară, desigur. În Alice in Wonderland, micuţa alunecă sub pământ unde descoperă personaje absurde precum Ducesa sau Pălărierul cel Nebun, dar nu este un drum fizic, căci, în fapt, Alice coboară în ea însăşi. O astfel de cădere în sine este spectacolul Afrimului, Herr Paul, făcut la Piatra Neamţ după piesa lui Tankred Dorst şi prezentat la Bucureşti, în turneul Teatrului Tineretului.


Vechea luptă pentru nou

Doi bătrâni, Herr Paul şi sora sa, se închid în (de fapt, sub) fabrica de săpun de odinioară, acum dezafectată şi refuză să o părăsească după ce cel care o moştenise găseşte un investitor şi vrea să se descotorosească de ea. Pe scurt, piesa lui Dorst vorbeşte despre o luptă între două lumi, între vechi şi nou, despre progres şi preţul plătit pentru asta, despre adaptare sau incapacitatea de a se adapta, despre limite şi lumi prăbuşite. Cei doi par un fel de Firs la dublu, uitaţi în conacul Ranevskăi în timp ce Lopahin taie livada de vişini.

Pe lung, spectacolul Afrimului redă universul interior al lui Herr Paul. Sunt tentată să spun că e o lume claustrofobă din cauza dimensiunilor miniaturale, dar, la cât de bine se simt acolo Herr Paul şi Luise, nu pare corect. Este însă o lume închisă, în defensivă în faţa unei modernităţi pe care nu o acceptă, fără a-i reproşa ceva. Cei doi nu sunt agorafobi, ci se retrag în sine deliberat, adunând toate lucrurile dragi sau familiare astfel încât casa lor devine un summum de însemne ale timpurilor fericite şi creează o alternativă ideală a unei realităţi imperfecte. Locuinţa lor se aglomerează cu mii de obiecte importante sau inutile care, odată integrate în peisaj, rămân acolo pe vecie, drept urmare avem de-a face cu un univers mumificat, acoperit cu o (aproape) palpabilă pânză de păianjen.

Lumea lui Herr Paul este miniaturală. Tavanul e jos, intrările şi ieşirile din/în exterior se fac prin uşile mici al unor dulapuri scunde (servante) astfel că personajele trebuie să meargă de-a buşilea. Mobilele vechi par de jucărie (ca somiera, de dimensiunile unui pătuţ de copil pe care Herr Paul se ghemuieşte ca pe un pat al lui Procust) şi sufocă spaţiul. La rândul lor, dulapurile sunt pline de tot felul de lucruri, pereţii, de tablouri (Herr Paul se "adaugă" pe sine într-un tablou, într-o imagine destinată "posterităţii"), iar prin cameră sunt aşezate zeci de animale împăiate. Găini, păuni, zburătoare de tot felul, pisici domestice sau sălbatice, celebra Lulu/Lola, care a jucat şi în Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele, o galerie bogată de şoricei, hamsteri şi cobai, fluturi şi libelule sunt locuitorii de drept al acestei vizuini. Căci locuinţa este o vizuină subterană infinitizemal lucrată şi atât de veridică încât aproape că simţim şi mirosul. Rădăcinile copacilor de afară (de deasupra) străpung tavanul, înăuntru este plin de animale împăiate, iar Herr Paul şi Luise arată şi uneori se comportă tot ca nişte animale. Viziunea Afrimului (cu ajutorul imens al scenografei Iuliana Vîlsan) este însă panoramică, aşa că cei doi bătrâni-animale poartă costumele de piele ale aviatorilor din primul război mondial sau ale primilor posesori de maşini (par gata a ieşi la Şosea, la o plimbare cu automobilul decapotabil). În replică, la nivel miniatural, există şoarecii-şoferi şi cei aviatori, cu care se joacă Anitra. Desigur, costumele sunt ponosite şi cei doi par să fi trăit în ele, fără să le schimbe, toată viaţa. Herr Paul şi Luise s-au înţepenit în timp. Bătrânii, personajele preferate ale regizorului, alături de copii, se cantonează astfel într-o stare de ingenuitate perpetuă care ar putea părea un fel de autism social al unor personaje sărace cu duhul, dacă lumea creată de ei nu ar fi uimitoare. Cei doi par a se dizolva în natură, a deveni una cu pământul, nu în sens funebru, ci ca şi cum s-a integra într-o lume fermecată (la fel ca Lizuca în Dumbrava minunată). Excelenţi Cezar Antal (unul dintre cei mai buni actori la ora actuală) şi Lucreţia Mandric în rolul acestor bătrâni aparent decrepiţi, aparent personaje de basm (din aceeaşi serie cu vrăjitoarea din căsuţa de turtă dulce din Hänsel şi Gretel, doar că sunt personaje pozitive).


Păpuşa sălbatică

Compatibilitatea maximă cu un asemenea univers straniu ar putea-o avea un copil. Astfel apare Anita, fetiţa din vecini, care îşi găseşte în vizuina lui Herr Paul un fabulos loc de joacă, cu zeci de jucării (împăiaţii!), cu doi "bunici" care nu spun, ci fac poveşti (Herr Paul are calităţi magice: iese şi intră printr-o oglindă - din nou Alice! - şi supravieţuieşte nevătămat unui cascadoresc accident auto). Anita este şi ea o sălbăticiune: aproape că nu vorbeşte, iar când o face, replicile ei conţin onomatopee, are gesturi înduioşătoare (se aşază pe jos ca o păpuşă), poartă o rochie cu pe care sunt prinşi fluturi şi dansează pe muzica lui Grieg din opera Peer Gynt, chiar Dansul Anitrei (o piesă adorată de jazzmani întrucât îndeamnă la improvizaţii, de altfel, şi Afrim foloseşte tot o variantă jazzy). Nu degeaba Herr Paul îi stâlceşte numele, chemând-o Anitra, după personajul lui Ibsen, fiica şefului beduinilor. Andreea Gavriliu dovedeşte o extraordinară expresivitate corporală şi o bună înţelegere a psihologiei copilului, iar reuşita remarcabilă a actriţei parte dintr-o serie de intuiţii benefice ale Afrimului, care ştie să pună actorii în situaţii surprinzătoare, profund benefice.

În ultimul timp, Afrim a dezvoltat în show-urile sale latura fantastic-miraculoasă a minţii umane. Eul-fantezie. Dacă în Herr Paul a explorat ego-ul unui personaj, în Câtă speranţă, Afrim explorează o multitudine de personaje. În fiecare spectacol, în fapt, regizorul ne arată câte ceva din sine însuşi.