Prinţul Danemarcei, reinventat de regizorul Thomas Ostermeier, îşi croieşte drum prin noroi către adevăr, cu o cutie de bere într-o mână şi cu mitraliera în cealaltă. Dramă parodică despre nebunia abisală a răzbunării, Hamlet, spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin, apelează la neologisme pentru a rescrie piesa lui William Shakespeare.
Pe scena unui teatru, asta înseamnă un Hamlet posedat de sindromul Tourette (înjură ca un birjar în momente de stres, este anartric şi gângav), un prinţ-cameraman, care filmează live grotescul aşezat pe feţele personajelor, un DJ Hamlet, care confundă sala de teatru cu o discotecă şi îi instigă pe spectatori: "Party people in the house, let me hear you say yeah!" sau "Yeeeah, we want some pussy".
Acest idol ţicnit şi antiromantic se simte în propria viaţă ca într-un reality-show care nu se va sfârşi prin "totul e tăcere", ci prin păruială în prime-time. Acest Hamlet ireverenţios care vorbeşte cu gura plină nu va ezita s-o lipească cu spatele de mormântul moale al tatălui său pe Ofelia cea neprihănită, rostind replici melodramatice printre picioarele ei.
Acest Hamlet-paparazzo îşi va hărţui mama şi tatăl vitreg cu reflectorul camerei video, pentru a smulge de pe chipul lor vina. Dar ei se vor apăra, punând mâna în faţa obiectivului şi vor folosi ochelari cu lentile groase, ca nişte staruri rock.
Parastas-party. Nici nu a fost bine acoperit cu pământ sicriul regelui Danemarcei, după o ceremonie cu un gropar ca un Mister Bean care după ce a săpat groapa altuia cade în ea, răsucindu-se puţin prin mormânt, că se şi face trecerea la scârbavnica viaţă, mai exact ne trezim invitaţi la o nuntă în stil balcanic, la care muzica este oprită cu o rafală de mitralieră, la timp, pentru un discurs al regelui Claudius. La masa lungă ca o zi de post, mireasa Gertrude se destrăbălează, dansând lasciv şi sărutându-l franţuzeşte pe soţul danez care vorbeşte în germană. Îi cântă chiar şi un cântecel de amor, în limba lui Molière.
Gros-planuri în high-definition ale nebuniei
Moartea care îşi atinge apogeul în distracţie îl tulbură mult pe Hamlet, iar spectacolul lui Ostermeier devine o cursă de urmărire a unei metamorfoze - etapele degradării unui personaj, reflectarea unei personalităţi multiple, erupţia nebuniei latente. Ostermeier conturează harta spre moarte a lui Hamlet, naşterea în el a ideilor prevalente, dominaţia emoţilor puternice, supraaprecierea propriei persoane, mizantropia, egocentrismul, autodeificarea şi iluziile infailibilităţii. Hamlet se rătăceşte în labirintul unei nebunii iniţial trucate. Sistemul îl învinge: crima, trădarea, manipularea prin limbaj şi sexualitatea sunt arme mai otrăvitoare decât floreta.
Actori şi tehnică
Lars Eidinger (Hamlet) este singurul actor cu un singur rol, ceilalţi cinci jucând, fiecare, câte două personaje. Interpretarea lui este viguroasă şi verosimilă în acest spectacol al cărui succes depinde atât de profesionalismul actorilor, cât şi de obedienţa tehnologiei.
Pentru că, dacă ceva se defectează, atunci totul se poate duce de râpă şi ritmul montării poate fi dinamitat. La prima reprezentaţie susţinută de trupa germană la Teatrul Naţional din Bucureşti, în deschiderea Festivalului Shakespeare, proiecţiile video au avut un excelent timp de răspuns, imaginea nu a îngheţat, furtunurile de apă din scenă s-au păstrat neînnodate, luminile s-au aprins atunci când a trebuit. Apelând la foarte multă tehnologie, Ostermeier şi-a asumat un risc fără de care producţia nu ar mai fi la fel de spectaculoasă. Imediat deasupra scenei este montată o instalaţie dreptunghiulară, umplută cu pământ reavăn.
Apa transformă spaţiul de joc într-o imensă piscină de mocirlă, în care, rând pe rând, se murdăresc toate destinele. Masa de la parastas/petrecere glisează înainte şi înapoi, asigurând trecerea de la scenele de intimitate la scenele de grup.
Din păcate, la a doua reprezentaţie de la Bucureşti, luminile au cedat şi spectacolul s-a întrerupt timp de zece minute (tehnologie germană, siguranţe româneşti). Textul lui Shakespeare este atent remixat, pentru a obţine feedback maxim în sală. Sunt şi câteva scene ilar-interactive. "Să se ridice cineva din sală", strigă Hamlet.
După ce roagă pe cineva să se ridice, personajul punctează: "Vedeţi, aşa arată un infractor!" - este una dintre scene. În două ore şi jumătate, Lars Eidinger (Hamlet) rosteşte de trei ori monologul "A fi sau a nu fi" reuşeşte să fie barbar, amuzant, autoironic şi vulgar, într-un tur de forţă pe care îl poate admira orice actor român. Spectacolul teatrului berlinez neagă total tradiţia, dar asta nu înseamnă că nu se hrăneşte din ea, pentru a evolua, pentru a se plia pe nevoile de înţelegere ale spectatorului din prezentul sat global.