Să moară Hamlet!

Sunt spectacole care deprimă, sunt spectacole care te scot din depresie. Hamlet-ul lui Thomas Ostermeier de la Schaubühne, Berlin a funcţionat ca un antidepresiv. Prezentat în Festivalul Shakespeare care are ca temă în 2010 Constelaţia Hamlet, văzut şi la Bucureşti, cu ajutorul Arcub-ului, spectacolul este extrem de bogat în soluţii scenice, parte din ele surprinzătoare. Regizorul german şi-a dovedit complexitatea artistică, reuşind să producă un spectacol incendiar cu o logică perfectă. Dacă Ostermeier a mai dovedit că stă bine cu logica în Nora sau Concert la cerere, explozia de adrenalină nu părea previzibilă. Hamlet are un efect orgasmic asupra spectatorului. Deşi profund politic, spectacolul nu se ataşează unei idei anume, ci unei atitudini contestatare ce demască duhoarea morală a lumii. Prinţul danez este un anarhist, dar unul impotent politic. Furia sa provine mai puţin din grija pentru stat şi mai mult din cea pentru propria persoană. Înjurând lumea, Hamlet se vaită pe sine.


Ura care doare

Ţipătul. Dement, scrijelit pe chip, desfigurant ca în tabloul lui Munch. Aştepţi încordat să ţâşnească asurzitor, dar Hamlet îl înăbuşă cu un pumn de pământ umed îndesat în gură. Noroiul îi mâzgăleşte faţa, mâinile i se murdăresc, ochii albastru-cobalt îi strălucesc tăios. Furia îl sufocă, dar Hamlet alege să tacă, îşi taie vorbele lingând sabia murdară de pământ. Tăcerea îl costă minţile şi abia nebunia îl face să vorbească, să scuipe ura în care s-a transformat dragostea. Hamlet rătăceşte pe scenă, cu burta lui mare şi falsă, cu umerii căzuţi şi un început de chelie sub plete, printre pungi goale bătute de vânt şi pet-uri în cimitir, prin duhoarea lumii, într-o apocalipsă a mizeriei, fizice şi morale. Cu un Hamlet care agonizează dement în propriul iad, spectacolul lui Ostermeier distruge romantismul într-o deconstrucţie similară celebrului text al lui Heiner Müller, Hamletmachine, la care, de altfel, face referire explicită. Hamlet este un anti-erou, expirat, învins aşa cum l-a imaginat Shakespeare. În "obrăznicia" sa, spectacolul lui Ostermeier este profund shakespearian.

Hamlet şi-a iubit tatăl, care l-a "abandonat" murind, iar când "revine" în viaţa fiului său, sub formă de fantomă, îi impune să îi răzbune moartea. Hamlet şi-a iubit mama, iar ea s-a căsătorit cu asasinul soţului său şi a explodat sexual, spre greaţa fiului său. Niciun bărbat nu vrea să îşi vadă mama în posturi senzuale. Hamlet o iubeşte pe Ofelia, iar la Ostermeier, pentru prima dată, dragostea nu este împărtăşită. Celebra scenă de love - hate are loc între un Hamlet obosit să iubească şi o Ofelie apatică, încercând să scape de avansurile acestuia. Hamlet îşi iubeşte prietenii, dar aceştia sunt spionii Regelui ucigaş. Adevărul deformat de clişeu, "uit, dar nu iert" (de obicei zicem invers, "iert, dar nu uit") se prezintă în varianta cea mai rea pentru Hamlet: "nu pot uita şi nu iert". Prinţul e condamnat la proximitatea cu cei care l-au dezamăgit, să le simtă trivialitatea, să le vadă ipocrizia. Uitarea e imposibilă, ca şi iertarea.


Ostermeier feat. Von Mayenburg

Thomas Ostermeier esenţializează piesa. Textul este scuturat drastic de volutele metaforelor shakespeariene, limbajul devine abraziv, personajele se violentează reciproc prin cuvinte grele, neiertătoare, neprotocolare. Tăieturile de text sunt draconice, urmăresc coerenţa şi funcţionalitatea poveştii, accentele cad exact unde trebuie pentru a susţine regia, iar principala calitate a scenariului este cursivitatea. Cu ajutorul fundamental al dramaturgului Marius von Mayenburg (colaboratorul său statornic şi autorul piesei Chip de foc, montată în câteva versiuni şi la noi), Ostermeier face tăieturi capitale în text, printre victimele sale numărându-se groparii şi craniul lui Yorick. Sunt scurtate scena nebuniei Ofeliei, apariţia lui Osric, discuţiile cu Horatio, Rosencrantz şi Guildernstern. Dar marea mutaţie făcută de Ostermeier este dedublarea personajelor. Şase actori joacă 20 de personaje, punând evident în valoare dublajele din piesă, adică personajele-oglindă: Gertrude ca o perspectivă în timp a Ofeliei, Polonius şi Osric pe care îi uneşte dezarticularea limbajului, Laertes şi Horatio, de o parte şi Rosencrantz şi Guilderstern, de cealaltă parte, fiecare în felul său personaj-reflector şi, desigur, Claudius şi fratele şi victima sa, Hamlet cel bătrân, ca faţa si reversul aceleiaşi naturi umane. Alunecarea dintr-un personaj în altul se face la vedere, o perucă, o pereche de ochelari, o haină, toate puse sau date la o parte în faţa spectatorului. Doar prima transformare a Gertrudei în Ofelia se face parodic-dureros, urlând ca un animal, ca şi cum şi-ar scoate faţa, aluzie ironică la Men In Black, unde fauna extraterestră îşi iţea chinuit capul din vreun human been, folosit pe post de avatar. Luaţi toate referinţele cinematografice de gen, inclusiv Avatar, dar Regina lui Ostermeier e mai mult decât parodie. Gertrude deţine supremaţia în spectacol, ea este obiectul iubirii şi al urii (ele se confundă la Ostermeier), este varianta matură, perversă, prefăcută, pervertită a Ofeliei pe care greu o lasă să iasă la lumină ca şi cum amintirea inocenţei ar arde-o.

Ostermeier dublează jocul identităţilor cu unul al perspectivelor. Folosind filmarea directă, Hamlet ţine un videojurnal, camera îl ajută să vadă dincolo de măştile ipocrite ca un al treilea ochi din frunte. Camera îi relevă alienarea, un proces lent, dar perceptibil, de alunecare în demenţă. Hamlet prezintă simptome ale sindromului Tourette, o afecţiune neurologică care îl face pe bolnav să scoată sunete sau să facă mişcări neobişnuite asupra cărora nu are niciun control, să aibă ticuri, de exemplu, să clipească repetat, să ridice din umeri sau să dea din cap. Nebunia începe ca un joc şi se termină ca boală, doar că Hamlet trage după el întreaga lume. Totul e teatru, totul e nebunie.


schum taka dum! scratchuri! şi publicul: yeah!!!!!

Menirea actorilor este să pună lumii oglinda în faţă, asta ştim de la Shakespeare, dar Ostermeier nu a ţinut să ne reamintească această replică (aşa cum a renunţat la multe alte "mărci" ale piesei, lăsând inteligenţa sclipitoare a textului în favoarea unei naraţiuni paroxistice). Regizorul german a preferat să pună întreg spectacolul sub semnul teatralizării. Decorul reprezintă o scenă cu o cortină franjurată din aur, cu un cimitir în care este îngropat Regele Hamlet, pe care ploaia îl transformă într-o mlaştină şi pe care glisează un podium cu masa nunţii Reginei. "Lumea-ntreagă e o scenă / Noi suntem actorii ei" feat. "Ceva e putred în Danemarca". Hamlet e conştient permanent de rolul său de actant aşa că face frumos la cameră, DJ-ează cu o cutie de lapte şi farfurii de plastic, sare în public şi devine un entertainer agresiv. De altfel, improvizaţiile lui Hamlet cu spectatorii au fost senzaţionale pentru că au generat confuzie între actor şi personaj. Nimeni până la Ostermeier şi Lars Eidinger, excelentul interpret al lui Hamlet, nu a improvizat în rolul celui mai nefericit danez, o premieră a spectacolului. Un şoc similar a fost adevărata siluetă a lui Lars Eidinger. În Cursa de şoareci, montată doar cu Hamlet şi Horatio, Hamlet joacă rolul Reginei. Portretizarea acesteia ca o târfă de duzină îi permite lui Hamlet / Lars Eidinger să îşi arate trupul zvelt. Redevenind el însuşi, prinţul îşi îmbracă burta ca pe o haină, intrând, la propriu, în rolul lui Hamlet. Absolutul teatrului: Hamlet se joacă pe sine însuşi. La Ostermeier, straturile textului, personajelor, sensurilor se desfac precum cojile de ceapă. Când crezi că ai prins ideea, un detaliu răstoarnă întreaga teorie.

Hamlet-ul lui Ostermeier funcţionează pe două dimensiuni: teatralizarea şi politica. Vremurile şi-au ieşit din matcă (drept urmare Hamlet poartă coroana invers), iar trimiterile politice sunt numeroase: Regina dansează la nuntă, lepădându-şi voalurile ca Salomeea, tot ea îi cântă proaspătului soţ un song al Carlei Bruni (spectacolul a fost coprodus împreună cu Festivalul de Teatru de la Avignon), un monolog al lui Hamlet aduce cu discursurile demente ale lui Hitler, Laertes opreşte nunta cu mitraliera, aluzie la componenta mafiotă a politicii de oriunde. Claudius îşi sărută nepotul ca Iuda pe Iisus şi tot ca în parabola biblică, sărutul e ucigător, Hamlet se prăbuşeşte secerat peste mormântul tatălui său. Procesele psihologice complicate sunt traduse prin reacţii fizice.

Sound-ul spectacolului este asigurat de Godspeed You! Black Emperor cu Rockets Fall On Rocket Falls, trupa canadiană anarhistă de postrock, care într-o altă piesă enunţa sec: guvernul e corupt. Ostermeier are, de altfel, o atracţie faţă de sunete dure pe care le acordă firesc cu furia psihologică a personajelor. Dacă asocierea lui Hamlet cu sonorităţile hard ale unei trupe anti-sistem, acuzată la un moment dat chiar de terorism (obsesia americană pentru teroriştii care sunt peste tot) nu este surprinzătoare (în fond, moştenitorului putredei Danemarce, văduvit de tron prin omor, nu-i rămâne decât să fie un anarhist), în Nora, alegerea muzicală a fost un şoc. Pentru această Madame Bovary nordică şi cerebrală, Rammstein ar fi putut părea o alegere nepotrivită, dacă regizorul nu ar fi schimbat finalul piesei. La Ibsen, Nora îşi părăseşte soţul în favoarea libertăţii şi a asumării identităţii, la Ostermeier, despărţirea nu este posibilă în termeni amiabili, prin urmare Nora îl ucide pe Thorvald, asumându-şi consecinţele legale. În momentul în care se aude pocnetul pistolului, spectatorul îşi aminteşte de Rammstein care se auzise într-un moment de introspecţie al Norei. Acordurile muzicale ale lui Ostermeier sunt fine şi dure, logica, impecabilă, iar forţa expresiei, uriaşă.

Hamlet-ul lui Thomas Ostermeier îl aduce pe nefericitul danez de pe crenelurile Elsinorului unde se întâlnea cu fantoma (ca Nicholas Cage în City of Angels) în suburbiile metropolitane, printre gunoaie zburătăcite de vânt (care devin ameninţătoare ca Păsările lui Hitchcock), îi şterge romantismul din priviri, îi ia craniul din mână, face praf clişeul frumuseţii masculine (cu care a fost contaminat de-a lungul timpului de către actori, deşi Shakespeare nu l-a imaginat pe post de top-model), îl lecuieşte de sobrietate prin cabotinism. Cu alte cuvinte, Ostermeier a umanizat personajul - simbol al teatrului, dându-i carne şi sânge, suficiente cât să genereze o suferinţă sănătoasă. De la Hamlet-ul său se vor deschide noi perspective asupra textului shakespearian. E mare lucru ca un spectacol să schimbe complet viziunea asupra acestei bijuterii literare, vechi de peste 400 de ani.


Festivalul Shakespeare, 2010
Schaubühne, Berlin

Hamlet
De William Shakespeare
Dramaturgie: Marius von Mayenburg
Regie: Thomas Ostermeier

Distribuţie:
Claudius, Fantoma: Urs Jucker
Hamlet: Lars Eidinger
Gertrude, Ofelia: Judith Rosmair
Polonius, Osric: Robert Beyer
Horatio, Guildenstern: Sebastian Schwarz
Laertes, Rosencrantz: Stefan Stern.