Criticii şi artiştii constată că Premiile Uniunii Teatrale din România sunt "demodate", că opţiunile juriilor sunt previzibile şi că există "o impostură la vârf". Seara Galei, în care se acordă distincţiile, nu mai oferă de mult nicio surpriză.Premiile Uniunii Teatrale din România (UNITER), acordate sub egida instituţiei înfiinţate în urmă cu 20 de ani de Ion Caramitru, nasc în fiecare an orgolii, dezbateri, supărări şi pasiuni neîngrădite.
Acordate de 18 ediţii de către două jurii de critici teatrali, unul care face nominalizările, şi altul, care decide premiile, distincţiile UNITER încing, în fiecare an, spiritele şi iscă vii nemulţumiri în rândul artiştilor, care se simt deseori nedreptăţiţi sau ignoraţi, în funcţie de idiosincraziile specialiştilor.
"Premiile astea nasc «Sindromul lui Dumnezeu» în fiecare an", constata regizorul Victor Ioan Frunză, proaspăt laureat al categoriei "Cel mai bun spectacol" pentru 2009.
Peisajul nostru teatral este coordonat de critici din vechea gardă, aflaţi la o vârstă respectabilă, şi avangardişti, tineri cu idei inovatoare şi nonconformiste, iar cele două tabere, transformate în adevărate bisericuţe, poartă un război mai mult sau mai puţin tacit de gusturi, stări, opinii.
Pentru a identifica hibele acordării Premiilor UNITER, Adevărul literar şi artistic a cerut părerile a patru critici de teatru, Cristina Modreanu, Cristina Rusiecki, Iulia Popovici şi Adrian Mihalache, alături de opiniile actorului Constantin Cojocaru şi ale dramaturgului Vera Ion. Preşedintele UNITER, Ion Caramitru, a promis că va răspunde acuzaţiilor formulate de intervievaţii noştri în numărul următor al Adevărului literar şi artistic.
Iată câteva declaraţii tranşante ale personalităţilor contactate de Adevărul.
Cristina Rusiecki, critic de teatru: "La UNITER nu se premiază valoarea, ci prietenia."
Iulia Popovici, critic de teatru: "Premiile UNITER se învârt în nişte cercuri foarte plictisitoare, veşnic aşteptând marea creaţie".
Cristina Modreanu, critic de teatru: "Un «defect ascuns» al sistemului actual de jurizare este acela că preşedintele UNITER alege ambele jurii".
Adrian Mihalache, critic de teatru: "Categoriile şi secţiunile sunt demodate şi aberant delimitate".
Constantin Cojocaru, actor: "Asistăm la o negociere de premii şi nu la reflectarea momentului de teatru în care ne aflăm".
Vera Ion, dramaturg şi regizor: "Faţă de UNITER şi de Premiile UNITER am avut mereu un sentiment de greaţă".
Trăim în lumi paralele
Iulia Popovici crede că a fi critic presupune să ai opinii, nu soluţii. "«Tinerii» sunt consideraţi pitbulieri, agresivi, urmărind senzaţionalul. De pe partea mea de «baricadă», vechea gardă, ce-a mai rămas din ea, e în mare parte nostalgică şi obtuză la nou sau, dacă-l sesizează, n-are instrumente să-l interpreteze, amestecă nume şi concepte într-un mod siderant. Aşa află Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu că fac «artă activă» şi Mihaela Michailov că ar coordona «teatrul comunitar» (care e un gen, nu o instituţie gen Teatrul Naţional)", consideră Iulia Popovici.
De asemenea, criticul se întreabă, prin prisma criteriului deontologic, cum pot membrii juriului de nominalizări să propună premianţi în plin proces de jurizare finală. "Ştiu c-o să fiu dură, dar trăim în lumi paralele, în care criticii consacraţi doresc să păstreze statu-quoul, fără să-şi dea seama că cei tineri, în general (cei care nu perpetuează sistemul) nu-şi doresc în niciun caz halca aceea de carne. De când au plecat Magdalena Boiangiu şi Cristian Buricea-Mlinarcic, peisajul criticii veterane a devenit destul de arid", constată Iulia Popovici.
Premiile nu încurajează vocile individuale
Un alt punct nevralgic sunt categoriile selecţiilor. "Categoriile pentru care se acordă premiile sunt discutabile, după 20 ani de la înfiinţarea UNITER. E aberant să existe «Cel mai bun regizor» şi «Cel mai bun spectacol», pentru că una fără alta nu se poate", declară criticul Adrian Mihalache.
"Categoriile şi secţiunile sunt demodate şi aberant delimitate, ar trebui să se facă pe criterii de vârstă, nu să existe împărţiri pe rol secundar sau pentru debut", subliniază Mihalache.
La rândul ei, Iulia Popovici spune că singura categorie "condiţionată" e cea de spectacol. "E uşor bizar să ai «Cel mai bun spectacol» care să nu exceleze nici la actorie, nici la scenografie, nici la regie (actoria şi regia mi se par esenţiale). Altminteri, hiba fundamentală, iarăşi după mine, e modelul ideologic al acestor premii. Ele sunt gândite pentru un tip de teatru tradiţional, nu încurajează vocile individuale. Premiile UNITER vor spectacole mari, spectacole de regie, cu scenografii costisitoare şi, de regulă, distribuţii mari. Sunt în eternă căutare a metafizicului şi sublimului care taie răsuflarea.
Se învârt în nişte cercuri foarte plictisitoare, veşnic aşteptând marea creaţie (în vreme ce teatrul într-o ţară se face din multe spectacole medii şi bune, cu arare capodopere). În general, de la învăţământ la artă, suntem o societate axată pe genialitate. Cât despre cel de-al doilea juriu, n-am aflat până acum despre cazuri când posibilii membri să fi refuzat să facă parte din el pe motiv că nominalizările nu sunt adecvate. Deci, juriul final poate să facă exact ceea ce are de făcut: să aleagă", îndeamnă Iulia Popovici.
Nu se mai dă măsura valorii
Cine poate face însă o ierarhizare care, axiologic, să fie perfect valabilă? "Sunt subiectivisme, alţii vorbesc de găşti, alţii vorbesc de premii în compensaţie", constată actorul Constantin Cojocaru. El consideră că la actuala ediţie s-a ajuns la o înţelegere în care nimeni să nu fie nemulţumit. "Şi atunci, când acolo, sus, se ajunge la asemenea înţelegeri, dincoace, unde oamenii au văzut spectacolele şi trăiesc în teatru şi ştiu despre ce e vorba, nemulţumirea e mare.
Nu se mai dă măsura valorii", declară actorul. Cojocaru îşi aminteşte că, la început, era un interes foarte mare pentru Gala UNITER. Pentru că nu mai era loc, Gala s-a mutat de la Sala Majestic a Odeonului la Sala Teatrului Naţional, unde se umpleau toate cele 1.000 de scaune. "Caramitru a făcut un lucru extraordinar când a conceput Gala, ca propunere, ca desfăşurare, ca aşteptare, ca modalitate de premiere, dar ea ne arată acum pe unde suntem. Cred că în momentul ăsta teatrul suferă foarte mult şi nu ştiu de ce. Suntem într-un moment în care lucrurile parcă sunt «zăcute». Actorii nu au voie niciodată să fie «omorâţi» cu pixul pe hârtie, ei «mor» doar pe scenă. Ori izbândesc, ori cad, dar asta se întâmplă pe scenă, nu într-un birou, nu într-o discuţie.
Asistăm la o negociere de premii şi nu la reflectarea momentului de teatru în care ne aflăm. În momentul de faţă, unele premii UNITER au credibilitate, iar altele nu au. Pentru că nu au fost cap-coadă o vraişte. Există şi circumstanţe atenuante", punctează Constantin Cojocaru.
Cultura dinozaurilor şi a marilor valori
Regizoarea Vera Ion mărturiseşte că faţă de UNITER şi de Premiile UNITER a avut mereu "un sentiment de greaţă", acelaşi pe care l-a avut când a fost invitată să se înscrie în Uniunea Scriitorilor, ca să poată mânca "ciorbă la juma' de preţ, la Casa Scriitorilor", sau ca să poată merge la casa de vacanţă de la Neptun.
"Cultura «dinozaurilor» şi a «marilor valori» pe care o promovează au avut asupra mea un efect castrant, pentru că de fiecare dată când m-am întâlnit cu oameni dintr-un asemenea mediu, nu am văzut nicio diferenţă între ei şi orice afacerist interesat să-i iasă combinaţiile, şi mai ales să-şi păstreze afacerea", afirmă Vera Ion.
Ea semnalează şi o deficienţă în acordarea premiilor, la o secţiune menită să încurajeze tânăra generaţie: "Felul în care, de exemplu, la secţiunea Debut pot concura domenii diferite - regie, actorie, nu contează, arată clar că acest premiu este inventat pentru a bifa o căsuţă. Cei mari, dacă sunt cu adevărat mari şi valoroşi, ar trebui să se dea la o parte şi să ofere, cu generozitate, spaţiu de dezvoltare şi cercetare celor tineri - sau cel puţin tot atâta spaţiu cât şi-au rezervat lor", declară Vera Ion.
Care mai este miza acestor premii? "Având în vedere câţi dintre nominalizaţi, în ultima vreme (în frunte cu Victor Ioan Frunză ori Adriana Grand), nu mai vin la Gală, am senzaţia că miza există doar pentru finanţatorii (locali) ai teatrelor şi pentru unii dintre directorii lor. În relaţie cu producătorii, aceste premii contează; artistic, n-aş putea spune cu precizie.
Probabil că n-ar fi deloc o idee rea ca incompatibilităţile şi conflictele personale să nu mai transpară în această ecuaţie. Avem o mare problemă de respect profesional, pe lângă cea de comunicare, ceea ce e foarte neplăcut", conchide Iulia Popovici.
Cristina Rusiecki, critic de teatru: Spune-mi cine e-n juriu ca să-ţi spun cine ia premiu
"E clar că dacă într-un juriu sunt Florica Ichim şi/sau Marina Constantinescu or să câştige Măniuţiu şi Tocilescu ever, iar Afrim o să ia praful de pe tobă (nu mă refer la anul acesta, ci în general)... Şi tot aşa, şi tot aşa... La UNITER nu se premiază valoarea, ci prietenia. Şi se discreditează regulat cei care nu beneficiază de ea, cum e cazul lui Bocsárdi László. Sau, ce credeţi, Hausvater n-o fi făcut el niciodată, în douăzeci de ani, un spectacol mai bun decât ultrapremiatul Măniuţiu? Dar, în teatrul românesc, dacă nu faci sluj, nici premiu (sau orice altă poziţie meritată) nu iei!
Apoi, e clar că breasla criticilor e una nevoiaşă şi orice director de teatru varsă un onorariu în buzunarul criticului pentru un juriu, o selecţie la festival etc., când cel din urmă se trezeşte în juriul UNITER (şi se trezeşte, că sunt mereu cam aceiaşi, de parcă s-ar face rotaţia cadrelor la comunişti) o să tragă cât poate pe turta teatrului respectiv. Are de onorat o datorie şi mai vrea un stipendiu şi pentru la anul!
Ei, cam în aceşti termeni se fac jurizările UNITER. Plus orgolii şi bisericuţe. Sunt acolo vreo trei-patru doamne consacrate şi orgolioase nevoie mare (şi bisericuţele pe care şi le constituie ad-hoc ca masă de manevră) care nu vor cu nici un chip să-şi abandoneze democratic poziţiile. E clar că juriile acestea bătrânicioase (nu mă refer la vârstă, ci la gusturi) or să nominalizeze/premieze numai numele pe care le ştiu de douăzeci de ani. Le lipseşte fundamental deschiderea la nou şi capacitatea - care face parte din definiţia criticului -, de a recunoaşte din capul locului valoarea unui nume nou sau a unei creaţii nesemnate de vreunul din veteranii premiilor.
După părerea mea, aceasta e cea mai mare hibă! Trei artişti tineri de toate căprăriile sunt înghesuiţi la un singur premiu şi se cheamă că UNITER s-a spălat pe mâini de datoria de a recunoaşte, premia şi încuraja noile talente. În rest, iau premii cei pe care-i ştiu jurizanţii mai de mult că-s mai buni şi mai voinici. Şi atunci cum să mai ieşim din monotonia de care ne plângem de ani buni? Se întâmplă şi cazul fericit când au în faţă o capodoperă ca Unchiul Vanea a lui Andrei Şerban şi atunci îi recunosc forţa. Dar câte capodopere dă teatrul românesc pe deceniu?
Apoi începe sarabanda recuperărilor. Cum în fiecare an unii talentaţi au fost lăsaţi de o parte - şi noroc cu urletele criticilor tineri -, anul următor, pac!, trebuie făcute reparaţii! Amintiţi-vă doar de cazul lui Marius Stănescu în favoarea «abonatului» Victor Rebengiuc. Juriile noastre duc mai tot timpul moştenirea grea a obtuzităţii celor precedente. Şi uite cum premiile cad de multe ori alături cu valoarea (de fapt, ca să fim drepţi, cu cei mai valoroşi artişti ai anului).
E clar că se fac alianţe pe interese de moment (ia uitaţi-vă cine a luat Premiul Criticii anul acesta!) în care competenţa trăieşte în bună şi lungă complicitate cu impostura «teatrologică» la vârf".
Cristina Modreanu, critic de teatru: Preşedintele UNITER alege ambele jurii
"Aţi observat corect că există în acest moment o ruptură clară între o aripă conservatoare a criticilor de teatru şi o aripă să-i spunem progresistă (împărţirea nu ţine neapărat de vârstă). Personal nu văd nimic dramatic în asta, mi se pare absolut normal. Nu cred că se poate remedia nimic şi nici nu trebuie încercat, dintotdeauna au fost oameni care au vrut să stea pe loc, ba chiar să se întoarcă, nostalgic, în timp, şi oameni care au vrut să fie contemporani cu vremurile pe care le trăiau. Ambele impulsuri sunt în firea omenească şi de obicei, mai devreme sau mai târziu, învinge cel de-al doilea.
Miza premiilor UNITER e foarte mare, ele stabilesc box-office-ul teatral de la noi, ele atrag atenţia publicului, care va căuta spectacolele premiate şi tot ele fac agenda producătorilor, care vor invita să lucreze creatorii premiaţi. Indiferent cât şi cum le comentează, toată lumea din teatru îşi doreşte Premiile UNITER, măcar pentru că sunt singurele premii importante pentru lumea teatrului. De aceea responsabilitatea UNITER e foarte mare.
Un «defect ascuns» al sistemului actual de jurizare este acela că preşedintele UNITER alege ambele jurii. Este perfect adevărat că dl. Ion Caramitru nu influenţează niciodată personal membrii juriului - am făcut parte din aceste jurii şi confirm că nu a existat niciodată vreo tentativă de acest fel - dar e suficient să alegi oameni care au un anume gust pentru teatru ca să ştii cum vor arăta nominalizările şi premiile. Alcătuirea juriilor nu ar trebui să cadă în sarcina unei singure persoane, aici e locul în care ar trebui găsit un echilibru, în aşa fel încât balanţa să nu fie înclinată de la bun început.
Confirmarea juriilor de către Senatul UNITER, alcătuit din profesioniştii breslei votaţi o dată la patru ani de adunarea generală, ar fi o garanţie suficientă. Un alt «defect ascuns» este credinţa unora că trebuie «să împace şi capra, şi varza», care duce la aberaţii ca anul acesta: un spectacol care nu merită nici premiul de regie, nici pe cel de scenografie, deşi e nominalizat la amândouă, e calificat drept «Cel mai bun spectacol» al anului. Absurd! E vorba aici de o lipsă de asumare, tipică la noi. Crezi în ceva - atunci susţine cu totul acea idee, acea persoană, acel proiect, acel spectacol.
Nu impune jumătatea de măsură ca să nu superi pe nimeni! Ştiu din proprie experienţă că e mult mai greu aşa şi că e foarte probabil să-ţi ridici multă lume în cap, dar cred că e singura cale onorabilă.
Cred că ar fi just să-l rugaţi şi pe domnul Caramitru să răspundă la aceleaşi întrebări, pentru echilibrul comentariului. La urma urmei, el a inventat această Gală şi cred că toată suflarea teatrală ar fi interesată să afle cum o vede el în viitor".
Vera Ion, regizor şi dramaturg: Îmi faci şi mie un laudatio scurt?
"Faţă de UNITER şi de Premiile UNITER am avut mereu un sentiment de greaţă, acelaşi pe care l-am avut când am fost invitată să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor, pentru că pot mânca ciorbă la juma de preţ, la Casa Scriitorilor, sau că pot merge la casa de vacanţă de la Neptun. Imobilitatea şi dezinteresul total faţă de oamenii tineri m-au blocat de fiecare dată. Pentru că nu mi s-a părut niciodată că pe ei îi interesează de mine, nici pe mine nu m-a interesat de ei, deci nu ştiu prea multe despre criteriile pe care se dau premiile, juriu, selecţie şi tot restul.
Am încercat cumva să mă ţin deoparte şi să îmi văd de treabă. Nici gala, nici premiile, nici nimic altceva din mediul UNITER nu mi s-au părut un mediu sănătos de lucru. Cultura «dinozaurilor» şi a «marilor valori» pe care o promovează au avut asupra mea un efect castrant, pentru că de fiecare dată când m-am întâlnit cu oameni dintr-un asemenea mediu, nu am văzut nicio diferenţă între ei şi orice afacerist interesat să-i iasă combinaţiile, şi mai ales să-şi păstreze afacerea. Nu am văzut nici curiozitate, nici interes, nici vreo scânteie creativă, ci dimpotrivă, oboseală, autosuficienţă, şi o rezistenţă totală faţă de ce e nou şi faţă de orice propune altceva decât «ce ştim».
Problema cea mai mare la un asemenea tip de atitudine, şi lipsa unei secţiuni măcar dedicate tinerilor, interesate de tineri - noi forme de teatru, noua dramaturgie, noi direcţii de dezvoltare, pot avea un efect extrem de grav asupra unor oameni care au potenţial. Felul în care, de exemplu, la secţiunea Debut pot concura domenii diferite - regie, actorie, nu contează, arată clar că acest premiu este inventat pentru a bifa o căsuţă.
Cei mari, dacă sunt cu adevărat mari şi valoroşi, ar trebui să se dea la o parte şi să ofere, cu generozitate, spaţiu de dezvoltare şi cercetare celor tineri - sau cel puţin tot atâta spaţiu cât şi-au rezervat lor. Este exact ca şi cum ieşi cu copilul în parc, dar îl pui să stea cu mâinile la spate pe bancă, eventual să-ţi mai aducă şi tavă cu fripturici şi pişcoţele, în timp ce tu, la 60/70/80 de ani, te lăfăi în toate leagănele, te dai pe toate topoganele, şi faci petreceri monstruoase la care îl pui pe copil să asiste, rânjindu-i şi repetându-i mereu că e un drum lung până va ajunge şi el acolo.
Va trebui să treacă prin multe teste, să renunţe la multe păreri, să înveţe să se poarte şi să înveţe cum să vorbească, şi mai ales să înveţe nişte reţete deja probate de teatru şi, dacă e norocos, poate va avea loc să se joace şi el, când deja va fi peste 40, obosit, deznădăjduit şi bolnav. Când va avea ulcer şi măcar un atac cerebral la activ, când va fi supus, trist, labil psihic şi atât de însingurat încât se va bucura la un premiu, un pahar de şampanie şi un laudatio scurt.
Exact ca şi examenul de admitere la Regie, unde se presupune că trebuie să ştii regie încă înainte de a intra la facultate- adică să te «vezi» măcar de câteva ori, pe bani mulţi, cu cineva dinăuntru, care te va învăţa 3-4 termeni tehnici ca să intri, la fel şi aici am impresia că se presupune că trebuie să ştii cine eşti şi să fii deja o valoare ca să poţi fi apreciat cum se cuvine. De unde să aflu cine sunt şi în ce direcţie vreau să lucrez, dacă nu am spaţiul şi susţinerea necesară să pot lucra, experimenta şi învăţa?".