Nu cred că doar din pricina obezităţii toată copilăria şi adolescenţa "sportivă" mi le-am consumat ca arbitru (ori ca portar, uneori şi ca fundaş dreapta) la miuţele de pe "maidanul cu butoaie" din colţul nostru de mahala. Mai erau şi mania imparţialităţii, cultul adevărului şi directeţii, obsesia bunei-credinţe. N-am să uit niciodată cît de mîndru eram cînd vreunul dintre găliganii înfricoşători de Ferentari, atunci cînd careva "se oftica" de o decizie sau alta, răcnea scurt şi ultimativ: "Bă! Ce zice Grasu' aia e!". Oameni cu cazier beton, violatori, ţigani, cuţitari, huidume ameţitoare care boxau la "Metalul", se opreau holbîndu-se cuminte la verdictul meu de henţ, fault, ofsaid, penalty, de mi se oprea răsuflarea. Habar n-am ce era-n capul lor, dar scenele mi s-au întipărit pe scutul vanităţii, precum cîmpul heraldic pe blazoanele medievale.
M-am gîndit nu o dată în ultimii ani la chestia asta, din clipa în care, trebuind să-mi contorizez la CV prezenţele în jurii, am descoperit peste douăzeci, de la USR, MCC, Anonimul, Freedom House, UNITER, AFCN, CNC, Gala Societăţii Civile, pînă la Ursus, ori cutare concurs literar pentru liceeni. Şi am, recunosc, o adevărată plăcere a dezbaterii, controversei şugubeţe, negocierilor alambicate, surfilării de orgolii, sforării, şicane şi alte ambiguităţi subtile ori ţepoase, care fac specificul reuniunilor de acest gen.
La UNITER, de pildă, am fost în juriul final în 1994, iar la "Cea mai bună piesă a anului" am jurizat în 1997, 1998 şi 2010. Hazlie întîmplare: acum (făcînd echipă cu Marina Constantinescu şi Nicolae Manolescu) a fost a doua oară cînd am premiat o piesă de Radu Macrinici - Jack lunetistul.
Cu o singură excepţie (în 2009), pot să mă laud că am fost spectator înfocat la toate cele 18 Gale ale Uniunii conduse de Ion Caramitru. Bolnav de teatru (şi ignorant întru cinema) de cînd mă ştiu, m-am simţit întotdeauna bine, cald şi pufos, la aceste seri de afecţiune, nobleţe, generozitate, echilibru, credinţă artistică şi infinită diplomaţie, pe care şi le oferă cu semeaţă voluptate breasla scenei. O breaslă caracterizată, altminteri, pretutindeni, şi ea, de cînd e lumea teatru şi teatrul lume, de invidie, ură, comploturi otrăvite, orgolii ultragiate, stufăriş de vicii, capricii, răzbunări, adică de tot ceea ce populează intervalul dintre Prospero şi Caliban.
În 2010, UNITER a împlinit douăzeci de ani de la înfiinţare, iar la Gala de luni, 19 aprilie, Toni Grecu a făcut, cu hohotitoru-i farmec atît de familiar nouă, o glumă cu tîlc amar: în 18 ani, Gala şi-a subţiat spaţiul de manifestare, trecînd de la Sala Palatului la sala mare a Naţionalului, spre studioul 3 al TVR. Să înţelegem - zicea Toni cu acidulată melancolie - că-n ritmul acesta următoarele ediţii se vor desfăşura în biroul amfitrionului Ion Caramitru... sau prin SMS-uri?!? Oricum, insula îndemnînd la levitaţie sufletească şi-a cinstit şi acum tradiţia. Fie că te-ai bucurat de premierea lui Alexandru Dabija şi-a lui Victor Ioan Frunză, a Anei Ciontea sau a lui Vlad Ivanov, sau că te-ai necăjit de neşansa lui Mihai Constantin, fie că ai aplaudat pe rupte la Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu, ca şi la momentul Toni Grecu şi Comp., sau te-a hipnotizat alura princiară a ASR Maria de Habsburg, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Ion Caramitru: "Asta mi-aş dori. Să văd teatrul mişcîndu-se virtual în visurile mele. Şi ale voastre. Şi ale celor care aşteaptă ca prin Teatru să se descopere pe sine".
Cît despre cele 86 de texte predate concursului pentru cea mai bună piesă a anului, afirm cu mîna pe inimă: sîntem la ani lumină de greţoasele aluviuni de mediocritate, zgură sufletească, isterie şi grobianism din cele jurizate în anii '90, unde satanismul proiectat prin cimitire şi paranoice resuscitări de simbolism daco-getic se asociau cu peltele sămănătoriste, sleite pastişe blagiene şi, mai ales, satire kitsch ale tranziţiei. Chiar dacă acum au explodat argoul crîncen, debusolarea narcomaniacală, existenţa ca vomă, provocare gratuită şi violenţă scatofilă - pe scurt: teatrul văzut cu mintea-n chiloţi a generaţiei naşpa - multe piese au echilibru afectiv şi ingeniozitate situaţională, o ritmică bine susţinută, cu mize morale deloc minimalizate sau persiflate. Motive în chip semnificativ recurente: cuplul în derivă (cu precădere la maturitate), regăsirea după ani de exil, încercarea, fatalmente vană, de resuscitare a idealurilor tinereţii, familia irepresibil alterată de vulgara domesticitate a scheciurilor TV, ratarea (sentimentală, profesională, socială, conjugală), perceperea prezentului românesc în general ca deriziune dizgraţioasă, grotesc macabru, dezarticulare. Ce se vede pe toate drumurile se poate citi din plin în acest eşantion de micro-Românie: nu vrem să ştim ce am fost, nu ştim ce să facem cu noi şi, la răscruce, toate direcţiile ni se par de prisos. Rămînem buimaci, dar clovneşte joviali, în limbul deznădejdilor.
Să ştie Alina Nelega, Peca Ştefan, Saviana Stănescu, Horia Gîrbea ş. cl. că fac bine mersi epigoni, dar am găsit şi texte-n siajul lui Blaga, Marin Sorescu, Mihail Sebastian, Teodor Mazilu, nu puţine aliaje de Beckett-Ionesco-Vişniec, intarsii de suprarealism şi onirism. Rămîne superb pilduitor simbolul sculptat de Ion Bitzan: o carte legată-n cruce...