Cea de-a VII-a ediţie a Festivalului bienal Shakespeare îi e dedicată, în exclusivitate, montărilor cu Hamlet. Desfăşurat la Craiova, dar, mai nou, aducînd spectacole şi la Bucureşti, Festivalul e unul dintre cele mai importante evenimente teatrale din România, iar în 2010 programul său este cu totul remarcabil. Unul dintre invitaţii de onoare de la Craiova este faimosul regizor de teatru Robert Wilson, care se va întîlni cu specialiştii români şi cu publicul Teatrului "Marin Sorescu". Anticipînd prezenţa lui Wilson în România, publicăm o avanpremieră a unei expoziţii ce va ajunge şi în ţara noastră.
Robert Wilson şi tema portretului
Pînă la inventarea fotografiei, portretul reprezenta una dintre problemele fundamentale ale picturii, atît ca pondere în activitatea artiştilor, datorită monopolului tehnicii de "eternizare" a chipului, cît şi ca exerciţiu de virtuozitate, date fiind exigenţele comanditarilor şi ale colegilor de breaslă. Apoi, fotografia a lăsat în urmă pictura, mai ales sub aspectul costurilor, care, în cazul noii tehnici de reprezentare, atît de fidelă, a devenit universal accesibilă şi a banalizat tema portretului, consacrată în istoria artelor. Cinema-ului şi televiziunii le datorăm o revigorare a aspectului iconic al portretului, prin fascinaţia pe care chipurile unor staruri ale celor mai noi arte au exercitat-o şi o exercită încă asupra publicului.
O sinteză a acestui parcurs se insinuează a fi şi sensul expoziţiei VOOM Portraits, realizate de unul dintre cei mai inovatori artişti ai ultimelor decenii, Robert Wilson.
Rezultat al experimentării noilor tehnici de înaltă definiţie pe care reţeaua americană de televiziune VOOM HD i le-a pus la dispoziţie începînd cu anul 2004, expoziţia se concretizează în peste 30 de "portrete" realizate într-o modalitate originală, care combină fotografia, filmul, literatura şi muzica. Conceptul germinator al expoziţiei este dezvăluit de Robert Wilson într-un interviu acordat cotidianului italian La Stampa, cu ocazia deschiderii expoziţiei la Milano, în iunie 2009: "Nu sînt convins că portretistica tradiţională este statică. Multe dintre autoportretele marilor artişti sugerează mişcarea, în elementele feţei sau în ansamblul imaginii. Ajunge să ne gîndim la agitaţia dintr-un autoportret de Rembrandt".
La Milano, unde am văzut expoziţia la invitaţia lui Robert Wilson, parcursul expoziţional străbătea în obscuritate o parte din Palazzo Reale, un edificiu monumental din apropierea Domului. Gîndită într-o formulă itinerabilă, asemenea unui turneu teatral, expoziţia este înainte de orice un parcurs al elementului-surpriză inoculat fiecărei lucrări realizate. Ecranele monitoarelor cu plasmă de înaltă definiţie dispuse vertical prezintă, aparent, o imagine statică, un portret fotografic în accepţiunea tradiţională. Treptat, o mişcare iniţial insesizabilă animă compoziţia, iar totul pare a aluneca în lumea filmului, asta şi datorită inserţiilor de muzică sau voce. Dar această dezvoltare cinetică, cu mişcări controlate şi lente, specifice artei wilsoniene, este de scurt parcurs, şi totul revine la forma iniţială, într-un continuous play ce eternizează, parcă, fiecare lucrare într-un parcurs fără început şi sfîrşit.
La fel ca în piesele de teatru puse în scenă de Robert Wilson, "portretele" glisează peste frontierele artelor, fără să ancoreze stabil într-una dintre ele. Referinţe culturale multiple din pictură, teatru, cinema, fotografie, literatură, modă, coregrafie, plus autoreferenţialitate, toate mixate cu umor, joacă un rol esenţial în receptarea mesajului complet al acestor lucrări. Tot din mesaj face parte "castingul" ce întruchipează personajele din galeria "portretelor": superstaruri ca Brad Pitt, Johnny Depp, Isabella Rossellini, Steve Buscemi, Robert Downey Jr., Winona Ryder, Isabelle Huppert, Jeanne Moreau, Macaulay Culkin, balerinul Mihail Barîşnikov sau prinţesa Caroline de Monaco.
Fiecare dintre ei joacă un personaj desprins din istoria culturii, dar, în acelaşi timp, imaginea lor este inseparabilă de încărcătura de celebritate acumulată personal: Barîşnikov întruchipează, chiar de la intrarea în expoziţie, un Sfînt Sebastian străpuns de săgeţi, aşa cum este el reprezentat de picturile Renaşterii, Isabelle Huppert devine imaginea iconică a Gretei Garbo, Robert Downey Jr. devine parte din Lecţia de anatomie a lui Rembrandt, Caroline de Monaco evocă un personaj dintr-un film de Hitchcock, dar şi un tablou celebru de John Singer Sargent, în timp ce Winona Ryder devine Winny din piesa lui Beckett, O, ce zile frumoase.
Lor li se adaugă, într-un screenplay tipic pentru Wilson, chipul unor persoane fără biografie publică sau animale, ca bufniţa, cîinele, porcul spinos, părtaşe la o lume în care frontierele între celebritate şi anonimat ori cele dintre specii sînt anulate prin simpla alăturare a eventualilor protagonişti într-un buletin de ştiri televizat.
Acest tip de "portret" vehiculat de cel mai dinamic vector al imaginii contemporane, televiziunea, este, cred, elementul referenţial fundamental al expoziţiei, atît prin prezentarea ei sub forma imaginilor posibile prin dezvoltarea tehnologiilor televiziunii, dar şi prin mixul cultural pe care televiziunile îl produc continuu. Aspectului "democratic" al televiziunii, ce poate fi întîlnită acum în cele mai diverse medii sociale, îi pot fi asociate şi argumentele lui Robert Wilson pentru VOOM Portraits: "Ele pot fi văzute în muzee, în staţiile de metrou, la cozile din aeroporturi, la ceasul de la mînă, la televizor. Pot fi atîrnate pe perete sau în şemineu. Acasă, pe perete, ele pot fi ca o fereastră - o fereastră ce ne arată o altă lume. Reprezintă o viziune personală, un document al timpurilor noastre. Este ceea ce eu numesc portret".
Deschisă în prezent la Berlin, expoziţia înregistrează un imens succes de public, fiind itinerată în multe oraşe din întreaga lume. Propusă de Robert Wilson şi de Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, acesta se pregăteşte să o găzduiască.
Robert Wilson, VOOM Portraits; producţia: Dissident Industries Inc.; curatori: Noah Khoshbin şi Matthew Shattuck.