Programatismul filozofic al Appassionatei de Beethoven - Pianistul Remus Manoleanu

Pianistul Remus Manoleanu a susţinut un recital la 24 aprilie 2010, în sala Ateneului Român, cuprinzând trei sonate din creaţia lui Ludwig van Beethoven. La fiecare apariţie scenică, artistul ne dezvăluie adâncimile estetice şi filozofice ale muzicii pentru pian, într-un mod atât de firesc încât, ascultându-l percepi un îndemn: să-ţi reevaluezi modul de comunicare, până la contopirea cu limbajul muzical. De la ludic la dramatic, de la dansant la sobru, "glasul" său pianistic, îmbrăcat cu o timbralitate focalizată în funcţie de repertoriul cântat, surprinde spiritul şi afectul publicului meloman de pe orice meridian.

Remus Manoleanu s-a născut în Alba Iulia. A studiat pianul la Liceul de Muzică Sigismund Toduţă din Cluj-Napoca, apoi la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu, actuala Universitate Naţională de Muzică din Bucureşti, cu Ovidiu Drîmba, Gabriel Amiraş şi Gheorghe Halmoş. În anul 1972 a câştigat bursa naţională George Enescu. Pianistul s-a perfecţionat la Conservatorul Ceaikovski din Moscova, la clasa profesorului Stanislas Neuhaus. A absolvit şi Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, iar în anul 2001 a obţinut doctoratul în muzică la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Remus Manoleanu a susţinut concerte şi recitaluri în Anglia, Germania, Olanda, Franţa, Brazilia, Coreea de Nord, Rusia, Syria şi SUA, fiind invitat la festivalurile de la Basel, Oldenburg, Berlin, Săo Paolo, Londra şi Dublin. O serie de compozitori români i-au dedicat lucrări pe care le-a cântat în primă audiţie. A înregistrat peste 3.000 de minute de muzică la Societatea Româna de Radiodifuziune, precum şi la Casa de discuri Electrecord. A publicat două volume: Paradigme Ludice în muzica românească. Pascal Bentoiu, Dan Voiculescu, Ede Terény şi Theodor Grigoriu. De asemenea, a jucat de zeci de ori în piesa Hamlet (rol muzical pianistic) la Teatrul Municipal Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti. Remus Manoleanu este conferenţiar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, fiind totodată membru fondator al Fundaţiei Culturale Bianca (pentru promovarea liedului românesc) şi al Concursului de Interpretare a liedului Ionel Perlea din Slobozia. Împreună cu soţia sa, cunoscuta soprană Bianca Manoleanu, alcătuiesc un prestigios Duo. Ei au efectuat turnee în Europa, America şi Asia şi au realizat imprimări cu numeroase cicluri de lieduri, precum şi multiple prime audiţii din creaţia românească de lied.

În recitalul de la sala Ateneului Român, l-am ascultat pe Remus Manoleanu interpretând câteva opusuri pianistice beethoveniene cu o deosebită acurateţe stilistică şi o mare inspiraţie: Sonata în Re major, op. 10 nr. 3, Sonata în mi minor, op. 90 şi Sonata în fa minor op. 57, Appassionata.

Pornind muzica primei părţi din Sonata nr. 7 op. 10 nr. 3, în Presto, printr-un lung şir de unisonuri, pianistul îi amplifica convingător expresia gravă. Realizarea fluenţei acestei muzici, aparent improvizatorice, ascundea de fapt o elaborare îndelungată, cât şi o admirabilă maturitate a gândirii. Devenită substanţă primordială, ideea muzicală, infiltra structura arhitectonică, dându-i viaţă. Acele octave din debut, oprite brusc, aminteau de faliile beethoveniene:

În interpretarea lui Remus Manoleanu, melancolia copleşitoare, caracteristică melodicii părţii secunde a sonatei (Largo e Mesto) căpăta impulsuri dramatice. Artistul concentra în tema iniţială sentimentul de durere, printr-o mare forţă de transmisie. Câtă artă a gradării tensionale în stingerea din secţiunea Codei! După această nobilă exteriorizare a sentimentului tragic, relaxarea a fost adusă natural, prin apariţia vechiului dans - Menuet, ce a încheiat Sonata nr. 7, în Re major.

Cu o deosebită abilitate a contrastelor a fost interpretată Sonata nr. 27 în mi minor op. 90. Dacă prima mişcare, Mit Lebhaftigkeit und durchaus mit Empfindung und Ausdruck (cu vioiciune, sentiment şi expresie) ar putea fi simbolizată prin cap, cea de-a doua, Nicht zu geschwind und sehr singbar vorgetragen (Nu prea rapid şi foarte cantabil declamat), ar fi reprezentată metaforic de inimă.

În finalul recitalului său, pianistul Remus Manoleanu a oferit publicului aflat în sala Ateneului, Sonata nr. 23 în fa minor op. 57, Appassionata - acest "suprem document artistic beethovenian şi mărturie a unor forţe morale pilduitoare" (Ioana Ştefănescu). Însuşi compozitorul sugera similitudini cu tragicomedia lui William Shakespeare, Furtuna. Cu o virtuozitate şi o trăire artistică demne de această creaţie a pasiunii, Remus Manoleanu ne-a relevat programatismul filozofic al acestei Sonate op. 57 într-un chip unic.

Ascultam fascinat concentrarea elementelor de conflict dintre motivul construit pe arpegiul ascendent al tonicii şi trilul de încheiere (prevestind neliniştea), din prima parte a sonatei, Allegro assai. Cu câtă adâncime era pus în vibraţie apoi motivul laconic, format din patru sunete, amintind de începutul Simfoniei a cincea a Destinului! El se afla situat între cele două idei muzicale din Expoziţia formei de sonată. Se putea percepe în expresia muzicală a lui Remus Manoleanu semnificaţia ameninţării sumbre, cu rol de memento.

Aspectul simfonic al scriiturii răsărea peste tot. Aşa se face că, uneori, era uşor de imaginat un tremolo al corzilor unui ansamblu, alteori, se iveau parcă sonorităţi de harpă:

Minunat a sunat Andantele, cea de-a doua parte a Sonatei op. 57. Un răgaz vremelnic era oferit aici de variaţiunile cântate cu o sonoritate de argint. Se distingea filigranul treizecidoimilor de la mâna dreaptă, iar firele dantelate pluteau peste tema densă, cântată marcat la mâna stângă.

Interpretarea finalului sonatei, Allegro ma non troppo, a readus atmosfera de încleştare a primei mişcări. Acele veritabile strigăte din debutul părţii a treia, cu acordurile de septimă micşorată (repetate obsedant în fortissimo), au creat o tensiune suficientă pentru ca ultima secţiune, Coda, să pară extrem de luminoasă. Era astfel întruchipat idealul etic beethovenian: încrederea în forţa Vieţii. Ne bucurăm mereu în muzica acestui geniu al muzicii de monumentalele suprafeţe proiectate sonor prin etalarea principalelor funcţiuni tonale. Redescoperim acolo arpegii desfăşurate pe mai multe octave ori maree de game.

La cererea publicului, pianistul Remus Manoleanu a oferit o miniatură a compozitorului Dmitri Şostakovici: Preludiul nr. 17 în Lab major, op. 34. Un vals în care melodia dansantă, structurată ternar, evolua firesc, pentru ca, la un moment dat, ea să treacă pe o altă orbită dilatată (măsura de 3 timpi era urmată de una de 4 timpi); se revenea la metrica de vals şi tot aşa mai departe. Impresionantă interpretarea dintr-un foc a unui program atât de dens!

Audierea unui astfel de recital stimulează fără îndoială purificarea sufletească. Însuşi titanul de la Bonn spunea: "Cine ajunge să cunoască şi să înţeleagă muzica mea, va fi eliberat de toată mizeria care îi trage în jos pe alţii."


Notă: Mirinda, personaj din piesa shakespeareiană Furtuna (1611); fiica ducelui de Milano, Prospero - trădătorul fratelui său; ambii au fost exilaţi pe o insulă pustie, însă în cele din urmă, au fost iertaţi de pedeapsă.