Etica românească şi spiritul capitalismului - Kapitalism - reţeta noastră secretă

De cîţiva ani, ador documentarele. Mă afund într-un documentar cu o voluptate mai accentuată decît în orice lungmetraj artistic. Faptul că cel mai bun făcător de documentare pe care îl cunosc spune că documentarul nu este obiectiv mă stabilizează în plăcerea mea. Nu aş fi fost capabil să mă simt atît de bine pe cît mă simt cînd văd un documentar, în faţa obiectivităţii!

Ultimul film al lui Alexandru Solomon, Kapitalism - reţeta noastră secretă (2009), mi-a plăcut aşa cum mi-ar fi plăcut un excelent film artistic. Nu mi-a spus nimic nou, dar cît de dulce este bucuria reconfirmării într-o lume în care tot mai puţine se re-confirmă. Filmul ar putea fi acuzat, chiar, că repetă clişee: capitalismul românesc este jalnic, kitsch pe dinafară, feroce pe dinăuntru; mega-succesul în primele decenii de capitalism românesc postdecembrist are rădăcini mai mult sau mai puţin vinovate în trecutul comunist, în Securitate; capitalismul românesc nu a produs modele valide, nici în planul afacerilor, nici în plan uman, dimpotrivă, a produs contramodele. Dar, repet, toate astea le ştiam. Atunci, de ce mi-a plăcut filmul? Tocmai pentru motive care ţin de subiectivitate. Îmi place subiectivitatea lui Alexandru Solomon. Arta lui.

Mai întîi, portretele. Filmul are un titlu care ne duce cu gîndul la întregul capitalism românesc şi la un fel românesc de a construi capitalismul. E un pic înşelător, pentru că, în realitate, filmul povesteşte despre cîţiva capitalişti români, aparţinători ai unei categorii anume. Sînt cei mai celebri capitalişti români. Ei sînt celebri nu numai pentru că afacerile lor sînt celebre, ci pentru că personalităţile lor nu au putut sta cuminţi, în biroul de unde îşi conduc imperiile. De aceea, ei sînt cu adevărat români. Afacerile nu au fost de-ajuns. Au vrut politică, televiziune, mondenităţi, fotbal - au vrut să fie celebri. Anonimitatea multimilionară (există şi această specie!) nu i-a mulţumit. Artistul Alexandru Solomon conturează, măiastru, portretele cîtorva: Gigi Becali, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ioan Nicolae, Sorin Ovidiu Vântu, George Copos. De neuitat! Talentul lui Solomon i-a dictat corect: "Nu te strădui să-i înfăţişezi tu cum îi vezi. Lasă-i! Dă drumul la cameră şi ascultă-i! Oamenii ăştia sînt atît de vanitoşi, încît se prezintă singuri exact aşa cum sînt". Afaceriştii lui Alexandru Solomon sînt foarte diferiţi unul de celălalt, desigur. Dar toţi au ceva în comun. În toată grandoarea lor, sînt ridicoli. Se umflă-n guşă, pleznesc de sine, se etalează. Dintre toţi, George Pădure pare a fi un portret încheiat. Restul se desenează în continuare, dar cadrul esenţial este definitiv. Ei nu mai pot fi decît ei înşişi, ei nu mai pot fi decît ceea ce sînt. Dar nu-i plîngeţi - ei sînt foarte fericiţi că sînt aşa cum sînt.

Mai apoi, biografiile. Nu ale lor, ale noastre. După Război pe calea undelor şi după Kapitalism, ştiu că Alexandru Solomon a trăit exact ceea ce am trăit şi eu ca experienţă socială şi că a înţeles ceea ce a trăit, aşa cum am înţeles şi eu. De aici, un fel de solidaritate despre care cred că nu e numai a noastră, ci este a unei întregi generaţii. În fond, masificînd, comunismul a impus aceleaşi experienţe tuturor. Sîntem, prin urmare, mulţi. De la o vîrstă încolo, pe care şi eu, şi Alexandru Solomon am împlinit-o, sîntem toţi!

Sigur, capitalismul românesc este mai complicat. Realitatea sa este labirintică. Există şi truditori autentici, există şi oameni cinstiţi. Dar ei nu au panaş şi nici nu caută camera de luat vederi. Şi se ridică întrebarea: cei prezentaţi de Alexandru Solomon sînt produse ale capitalismului românesc? Dacă mă întrebaţi pe mine, nu aş fi atît de sigur. Fără îndoială, ei au contribuit masiv la forjarea capitalismului de la noi. Dar nu sînt produsul a ceea ce singuri au creat. Unii sînt produşi de Securitate. Alţii sînt produşi de UTC. Dl Becali, dintre toţi, este un personaj greu clasabil. Este şi singurul personaj tragic din film. Plimbarea lui pe floor-ul aglomerat al Parlamentului European cred că va rămîne unul dintre cele mai puternice momente de cinema românesc. Acolo e totul despre o anume condiţie umană şi, cred, istorică!