În această versiune realizată de Ridley Scott, Robin Hood (Russell Crowe) nu mai e un simplu opozant, la nivel local, al repartiţiei inechitabile a bunurilor - unul care corectează şi el lucrurile pe ici, pe colo. După cum nu-şi mai pierde timpul cu adversari de talie mică precum şeriful din Nottingham. (Acesta abia dacă apare). Aici, Robin se duce direct la regele Ioan Fără de Ţară şi-l obligă să semneze un document - o ciornă pentru Magna Carta din 1215 - care-i îngrădeşte puterea de a-şi nenoroci supuşii prin biruri. Dar nici regele nu e adevăratul său duşman. Adevăratul său duşman e cotropitorul francez, pe care prezenţa unui trădător - Sir Godfrey - în preajma regelui îl face puternic şi îndrăzneţ. Dată fiind complexitatea fără precedent a scenei istorice pe care e pus să evolueze, precum şi importanţa fără precedent a propriului său rol, nu e de mirare că Robin n-are timp să se distreze aşa cum se distra în varianta Errol Flynn; îşi păstrează aproape tot timpul o mină preocupată, cam ca gladiatorul interpretat tot de Crowe în filmul omonim al lui Scott. (La rîndul său, personajul Ioan e conceput ca o altă versiune a împăratului Commodus din The Gladiator, diferenţele fiind aceea că e doar nevrotic, nu psihopat, şi aceea că problema lui nerezolvată nu e taică-su, ci frate-su - Richard Inimă de Leu.)
În unele versiuni ale legendei (cea cu Flynn, cea cu Kevin Costner), Robin era un (mic) nobil. În alte versiuni (cea cu Sean Connery din 1976), el era un om de rînd. Aici e un om de rînd care se dă drept un nobil (mort în cruciade). Ţăranii de pe domeniul nobilului respectiv nu se uită prea ciudat la el - stăpînul lor a lipsit prea mult ca să mai ţină minte cum arăta. (Se prea poate ca aceste complicaţii să fi fost inspirate de un film cu Gérard Depardieu, Le retour de Martin Guerre, sau de remake-ul său hollywoodian, Sommersby.) Dar Scott şi scenaristul său se complică şi mai mult: deşi rămas orfan de timpuriu şi crescut ca un om de rînd, Robin se dovedeşte a fi fiul unui om care nu fusese chiar de rînd: un zidar (în engleză, mason) cu idei sociale revoluţionare (ce mai încoace şi încolo, un mason), care fusese executat după ce redactase o versiune încă şi mai timpurie a ceea ce avea să fie Magna Carta.
Dintre toate repovestirile acestei vechi legende, a lui Scott trebuie să fie cea mai laborioasă: el încearcă să lege cît mai strîns istoria lui Robin de "istoria cea mare" (inclusiv de istoria unor idei mari), fără a dori să-i sacrifice nici elementele clasice (Micul John şi părintele Tuck nu lipsesc nici de-aici, atîta doar că nu au timp să se desfăşoare) şi, în tot acest timp, străduindu-se să livreze un entertainment de Multiplex - un popcorn movie. Fresca lui istorică n-ar fi fost "destul de frescă" dacă n-ar fi conţinut şi epilogul tragic-absurd al ultimei cruciade a lui Inimă de Leu: atacarea inutilă a castelului de la Chalus. Pe porţiunea asta, Scott se ţine destul de aproape de versiunea Connery: umilul oştean Robin îşi sfidează regele, acesta din urmă a devenit un măcelar nebun etc. - mi s-a părut că Danny Huston, care-l joacă pe Inimă de Leu, chiar îl imită pe Richard Harris, care-l jucase în versiunea '76. Dar dacă regizorul versiunii '76, Richard Lester, ştiind că poate conta pe un public matur, golea secvenţa asediului de orice spectaculozitate şi oferea în schimb dialoguri cu ambiţii poetice, Scott, care lucrează pentru un public majoritar de adolescenţi, e obligat să livreze o bătălie - indiferent dacă inspiraţia îl ajută sau nu. Bătăliile lui de aici sînt perfect oarecare: cadre cînd accelerate, cînd încetinite, dar, şi într-un caz, şi-n celălalt, filmate prea de aproape ca să se înţeleagă mare lucru din ele, şi parcă asamblate într-un blender, conform normelor adoptate de Hollywood pentru aproape toate filmele sale de război de după Saving Private Ryan. Bătăliile din...Ryan au fost inovatoare deoarece, acolo, accelerările, încetinirile şi celelalte procedee strict tehnologice de dinamizare lucrau în conjuncţie cu arta mizanscenei (arta organizării informaţiei în cadru), care la Spielberg e mereu ambiţioasă, pe cînd mizanscena la Scott (în pofida formaţiei sale de pictor) a devenit o sumă de soluţii standardizate, de lucruri făcute aşa cum le face toată lumea. (Singura lui distincţie rămîne preocuparea calofilă pentru iluminatul frumos.) În numele variantei infantile de corectitudine politică la care aderă toate blockbuster-urile, la bătălia finală ia parte şi eroina (Cate Blanchett). Aceasta nu mai poate fi (cum era Olivia de Havilland) o domniţă care doar aşteaptă ca eroul s-o salveze. Trebuie să li se adreseze bărbaţilor cu genul de sarcasm ("Întotdeauna m-am întrebat despre ce vorbesc bărbaţii cînd sînt ei între ei...") care n-a devenit posibil decît în secolul XX, trebuie să pocnească (în testicule) un francez care vrea s-o violeze, apoi altul, apoi tot mai mulţi - pînă cînd, fireşte, ajunge în încurcătură şi tot eroul trebuie s-o salveze. Asta într-un film care pune atîta preţ pe autenticitate istorică. Robin Hood nu-şi găseşte nici o clipă tonul.