Dintre toate miturile, Robin Hood a fost, cu siguranţă, cel mai uzat, mai stors, mai reinterpretat. Ce-ar mai fi fost de spus? Probabil că intenţia lui Ridley Scott a fost să facă un Gladiator redus, ceva similar în spirit şi în intensitate cu câştigătorul Oscarului de acum 10 ani, un tur de forţă plin de cruzime, de sânge şi de agresiune. Declaraţiile sale promiteau cel mai realist "prinţ al hoţilor" de până acum. Robin Hood ca the original superhero. Să spunem că momentul nu e tocmai prost de speculat: revolta împotriva privilegiaţilor şi spritul haiducesc plutesc în aer, aşa că de ce n-ar capitaliza Hollywoodul cel ipocrit şi lacom de pe urma lor? Dar, vorba cuiva, chiar era musai să avem un Batman de secolul XII?
Ridley Scott s-a mai aventurat o dată în epocă, în Kingdom of Heaven, şi ne-a mai dat ploi cu săgeţi şi lupte epice în Gladiator. De ce să se repete? De ce să mai calce în pădurea Sherwood după ce Mel Brooks a făcut-o deja harcea-parcea? De ce să repovestească un mit arhicunoscut, după ce Bryan Adams şi Kevin Costner i-au bătut ultimul cui în sicriu?
Răspunsul trebuie căutat în scenariul lui Brian Helgeland, care, chipurile, diferă de restul. E un prequel. Ne povesteşte cum Robin Longstride (Crowe) s-a îndrăgostit de Marion Loxley (Cate Blanchett), cum şi-a făcut un inamic din regele John, cum a strâns gaşca de renegaţi şi cum a început să strângă de la bogaţi şi să dea la săraci. Filmul se termină cu insertul "Şi aşa începe legenda". Cu alte cuvinte, din ambiţia stupidă de a lansa o franciză sau cel puţin un sequel, "distracţia" se termină exact atunci când lucrurile încep să devină mai interesante.
Scott şi Crowe, notă proastă
Vizualmente, Robin Hood nu arată rău deloc. Pentru un film plin de efecte speciale, nu există un singur cadru care să arate artificial, iar scenografia e grozavă. Există suficientă virtuozitate tehnică şi secvenţa finală e excitantă, dar în rest e un spectacol plicticos, inutil. Inutil - ăsta-i cuvântul care-mi tot răsună obsesiv în minte. Această versiune e confuză şi inutilă, în ciuda celor câteva momente viscerale de luptă.
Intenţia lui Scott de a actualiza legenda e forţată şi, din nou, inutilă (reînchipuie povestea clasică precum un tratat social-realist, superserios, despre feudalism şi tiranie, cu imagine ceţoasă, francezi oribili şi o Marion prefeministă). Dar întrebarea cea mai presantă şi mai tristă e: când a devenit Crowe aşa un pompos iritant? Cândva se implica în roluri cu o intensitate feroce. Obişnuia să fie sexy nu numai graţie pectoralului şi a posturii macho, dar şi pentru că îţi dădea senzaţia că în spatele ochilor scrutători se întâmplă procese cognitive complexe. Cum de s-a transformat în individul ăsta rece, căznit şi antipatic? Poate că Scott şi Crowe şi-ar mai ispăşi din păcate dacă ar dona măcar 0,5% din încasările acestui blockbuster unui film indie, fără buget.