Am tot citit cronici de întâmpinare în care autorii strâmbau din nas că filmul e prost, că nu e fidel adevărului istoric. Şi m-am luat după ele şi am refuzat să-l văd. Dar curiozitatea a fost mai mare. Trebuia să privesc cu proprii ochi, să trec prin filtrul meu. Şi mi-am adus aminte cât de mult mi-au plăcut filmele regizorului. Sau prezenţele pe generic a lui Russell Crowe.
Sir Ridley Scott le-a încercat pe toate, a reuşit în toate genurile. De câţiva ani se bizuie pe energia şi carisma lui Russell Crowe şi nu greşeşte. În urmă cu 10 ani îl distribuia în electrizantul The Gladiator, iar aici păstrează un tip de relaţie tată-fiu, bătrân-tânărul cinstit de viitor ca în trecut. A Good Year unde l-a pus să danseze şi să râdă ca un motan, American Gangster, Body of Lies. Iar în Robin Hood se întoarce spre trecut, cu meticulozitatea aceea numai a sa, reconstituind o epocă barbară, dar restituind-o într-un chip cât mai realist cu putinţă. O legendă înainte de ce ştim că era eroul din Pădurea Sherwood. Filmul său se termină acolo unde toate celelalte cu celebrul justiţiar dintre copaci începeau.
Sir Scott preferă să ne arate timpuri medievale brutale şi violente, când baronii mici locali puteau să îşi piardă drepturile, când oamenii erau jecmăniţi de oamenii regelui şi de cei ai episcopului, când se putea sărăci, când satele erau atacate, iar femeile şi copiii erau omorâţi mai simplu ca oile. Încăperile sunt slab luminate, iar pe jos e noroi - mereu cel care dă plasticitate şi realism. Seminţele chiar contează. O vânătoare atipică cu o atipică Regină Mamă. Căreia i se oferă destulă greutate în ponderea filmului. Ea este Eleonor de Aquitania, iar scufiile sale, scenele de confruntare îi ies actriţei Eileen Atkins atât de bine încât o cheamă în memorie pe Katharine Hepburn în acelaşi rol din The Lion in Winter pentru comparaţie. Săgeţi şi scuturi de lemn. Zidul de apărare al cetăţii care e de lemn nu de piatră. Holurile nu au lumini savant filtrate. Dormitoarele sunt deasupra sălii principale a casei. Dările există. Ca la fiecare film al maestrului, dar şi, în general, la orice film american, ce uimeşte mereu este obsedanta documentaţie pentru specificul local şi al epocii. Aici nu e niciun erou în colanţi de supraelastic ca în filmul din 1938 cu Errol Flynn. Nici domniţe în mătăsuri cu chipul strâns artistic în voaluri. Robin de Longstride, cel care va deveni Robin Hood e doar un arcaş priceput în slujba Regelui Richard-Inimă-de-Leu. A fost în cruciadă cu el, iar după ce regele e omorât într-un atac (foarte convingător în doar câteva cadre Danny Huston), vede şansa să se întoarcă acasă bogat. Nu e galant, nici persiflant. E dur, un supravieţuitor care-şi cunoaşte interesele. Şi punctul acesta de vedere - al regizorului, al actorului devenit aici şi producător - place.
Cu genericul de început caligrafiat ca în cărţile de poveşti, cu multe inserturi, montaj paralel care menţine tensiunea, cam prea multe scene de noapte, de petrecere, cu o sabie care vibrează ca Excalibur, filmul nu are niciun moment de pace, este acţiune continuă, care nu îţi lasă timpul să-ţi tragi răsuflarea, iar ritmul acesta galopant vorbeşte destul despre vremurile acelea decât dacă ar fi fost scene lungi, meditative. Înlănţuirea dialogului şi a cadrelor se face liniar, logic, fără elipse sau alte figuri retorice. Abia la jumătatea filmului se plasează singurul flashback, care aduce explicaţii şi emoţie. Chiar dacă acţiunea se pliază oarecum pe cea din Sommersby, nu deranjează.
Ridley Scott a fost mereu interesat de jocurile de putere, de rivalităţi, de cum ajunge un om să-l supună pe celălalt. Are un frate nevolnic în persoana noului rege Ioan fără Ţară (Oscar Isaac din Agora) care nu reuşeşte să fie la nivelul fratelui Richard-Inimă-de-Leu ca vârf al modelului, al tiparului. Pe care lipeşte ingenios subtipare, subploturi cu personaje mai mărunte, fiecare cu lupta sa de dus. Iar ramificaţiile dau filmului profunzime în straturi. Atent la detalii, Scott îi urmăreşte în pădurea franceză pe Robin şi oamenii lui cum se hotărăsc să îmbrace hainele cavalerilor şi să să dea drept ei, dar nu înainte de a-i arăta la mormântul celui care le dă practic misiunea. Mereu un cod al onoarei, un decalog moral.
Dar, dacă eşti într-adevăr cârcotaş, te amuză puţin că acest Robin are o Marian prea independentă, prea voluntară, apărând chiar în armură în bătălia finală. Şi, chiar dacă pare exagerat, face bine povestirii, echilibrând-o. E o notă forţat romantică, de baladă, dar fiorul patriotic se simte în scena respectivă, aşa că nu mai contează dacă ai mai acceptat şi această convenţie sau nu.
Acest Robin Hood din 2010 aduce un trădător Geoffrey colţos fără exagerare în persoana lui Mark Strong, care e foarte bun şi prezent în acest rol. O intrare cu nava regală pe Tamisa, văzută de sus, cu flamurile tipice lui Scott fluturând în vânt, cu Turnul Londrei în prim-plan, în sunete de clopote trase şi muzică - foarte frumoasă reconstituire. Cu emoţionanta batjocorire şi moarte a bătrânului stăpân Walter, tatăl adevăratului Robin (Max Von Sydow încă de admirat pentru forţa interpretării pe care o transmite chiar şi după atâta timp) şi cu înmormântarea lui pe rug - genul acesta de scene mereu impresionante. Cu o invazie a francezilor ca americanii în timpul celui de-al doilea război mondial, interesantă ca montare şi desfăşurare de forţe, chiar şi aşa fără susţinere istorică. Planul general aerian peste dealurile împădurite şi peste râuri care concentrează forţa engleză cu imaginea străveche a calului alb de pe coasta dealului. Energia ca în clasicul The Charge of the Light Brigade din '36, cu detalii în paralel de bărci care se luptă cu valurile înspumate. Chiar impresionant ca realizare. Menhire şi coasta înaltă engleză care dau unicitate unui clişeu de luptă în cinematografie în genul istoric-de aventuri-de război. Chiar dacă apa e plină cu corăbii până la orizont ca în Troy, centrul de greutate e mutat pe plajă, la lupta zgomotoasă, om la om. Ca în basme, cel bun şi cel rău (aici chel ca Spânu) ajung să se înfrunte direct. Cel rău loveşte şi fuge, dar Robin trage cu arcul cu concentrarea aceea finală (de pe afiş!).
Aşa că pot acuma să spun că este un film epic, mare şi greu, lung şi destul de lungit, e drept, nu unul antologic, năucitor. Contează însă pentru desfăşurarea de forţe, pentru distribuţia bună, pentru pitoresc.