Utopiile unui lucid - Raúl Ruiz

Raúl Ruiz e unul din cei mai prolifici regizori de pe Planetă - peste 100 de filme în 35 de ani de carieră. În primăvara aceasta a fost prezent în România pentru a turna un nou film, ocazie cu care o scurtă retrospectivă i-a fost dedicată în Bucureşti.

Chilian de origine, exilat în Europa în anii '70, odată cu instaurarea dictaturii militare în Chile, Raúl Ruiz face un cinematograf (aşa cum apare el din schiţa pe care o poţi trasa după doar 6 titluri dintr-o filmografie atât de vastă) axat pe un suprarealism après la lettre, cu un impresionant background cultural.

Un scenariu complicat şi o structură foarte complexă (Trois vies et une seule mort, 1996), în care mai multe poveşti se întretaie şi converg în cele din urmă într-una singură, unificatoare, a unui om cu personalităţi multiple, sunt construite pe un fundal semi-fantastic tragi-comic, un suprarealism foarte caracteristic lui Ruiz, marcat de un ton lejer şi dominat de mult ludic. Acelaşi ton îl redescoperi în Généalogies d'un crime (1997), accentuat de o uşoară ironie, film în care poveşti stranii despre un tânăr cu tendinţe criminale, analize freudiene, fantome reîncarnate pentru a-i da criminalului o nouă şansă etc. - toate se împletesc într-o compoziţie nu mai puţin rococo decât în Trois vies et une seule mort.

Combat d'amour en songe mizează pe aceleaşi noţiuni, desprinse de astă dată din cărţile cu piraţi, pentru copii. Utopia are, aşadar, un teren foarte fertil pentru a se implanta şi o şi face, într-o peliculă pentru realizarea căruia regizorul s-a inspirat din plin din folclorul portughez, chilian, arab (O mie şi una de nopţi) sau din poveştile fraţilor Grimm. Povestea se simplifică mult în Comédie de l'innocence (2000), avem o singură naraţiune lineară, fără alte poveşti paralele şi întretăiate, dar apetitul pentru fantastic e tratat cu acelaşi ton inocent-surprins-amuzat. În ziua în care împlineşte 9 ani, un băieţel are deodată revelaţia unei vieţi anterioare şi pleacă în căutarea celeilalte mame. Uimirea mamei care-l creşte în viaţa prezentă se transformă în revoltă, iar în cele din urmă în resemnare - confruntările succesive dintre cele două îşi pierd treptat din agresivitate, iar situaţia frizează absurdul. E o comedie fină, mai lejeră şi mai uşor de urmărit decât celelalte filme, graţie structurii simple, dar în aceeaşi cheie suprarealistă.

Portretul realizatorului începe să se contureze, dar Les Âmes fortes (2001) şi mai ales Le Temps retrouvé (1999) vin să schimbe părerea despre el ca 100% suprarealist. Les Âmes fortes e o adaptare liberă după romanul lui Jean Giono şi spune o poveste uşor stranie, dar în nici un caz fantastică, despre atracţia dintre două femei şi repulsia dintre doi bărbaţi. Pe fond de scopuri meschine, jocuri de putere şi mulţi bani la mijloc. Le Temps retrouvé e o evocare a vieţii lui Proust, în care singurul element suprarealist e trecerea de la timpul real la vremurile de odinioară prin viziunile unei minţi ameţite de aburii morţii - scriitorul bolnav, aşteptându-şi sfârşitul. Un film-reconstituire în cheie evocatoare, de multe ori la graniţa plictisului.

De-abia acum portretul lui Ruiz se conturează mai bine, iar dacă ai ocazia să-l asculţi vorbind cu o luciditate şi o modestie uimitoare (regizorul a fost prezent la deschiderea ciclului, pentru o întâlnire cu publicul), ideea despre o mare personalitate a cinematografului se transformă în evidenţă.