Concertul solistic a constituit cel mai reuşit moment al serii muzicale.
Violonista Anna Ţifu s-a născut în 1986 în Cagliari - Sardinia, Italia. Ea a luat primele lecţii de vioară la vârsta de şase ani cu tatăl său Mircea Ţifu, fost violonist în Filarmonica bucureşteană. La cincisprezece ani ea a câştigat diploma cu "distincţie" la Conservatorium Cagliari. Apoi, Mozart Gesellschaft din Dortmund i-a facilitat studiile la Academia W. Stauffer din Cremona şi la Academia Musicale Chigiana din Siena, cu faimosul virtuoz italian Maestrul Salvatore Accardo. Între 2005-2008 a studiat la Curtis Institute of Music din Philadelphia cu Aaron Rosand, Shmuel Ashkenazy şi Pamela Frank. Şi-a făcut debutul ca solistă la vârsta de 11 ani cu Orchestre National des Pays de la Loire din Franţa şi Orchestra Haydn din Trento, Italia. Un an mai târziu ea cântat Concertul nr. 1 în sol minor de Max Bruch, la celebra Scala din Milano. Anna Ţifu a câştigat numeroase premii I la concursuri internaţionale de prestigiu ca: Vittorio Veneto, Italia - 1994, Premiul I la Concursul Società Umanitaria di Milano - 1996, trei premii la Concursul Internaţional Kloster Schöntal din Germania - 1997, inclusiv premiul pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări a lui Bach şi Premiul S.I.A.E. (Societăţii Italiene de Autori şi Editori) de la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma, Premiul I la Concursul pentru cei mai buni studenţi din Academiile de muzică italiene - Viotti-Valsesia, Italia - 1998, M. Abbado, Stresa - 1999, Premio Donna Sarda -2007, laureată a Concursului Internaţional George Enescu, Bucureşti - 2007. În anul 2009 Anna Ţifu a obţinut la Paris Diplôme Supérieur de Concertiste cu cele mai înalte distincţii.
Violonista a apărut ca solistă cu orchestre precum: Orchestra Simfonică Toscanini, Orchestra del Teatro Massimo di Palermo, Orchestra Philharmonic of the Nations, Limburg Sinphonie Orkest din Maastricht, Orchestra Regionale Toscana, Orchestra del Teatro Comunale di Bologna, Orchestra del Teatro Lirico Cagliari, Orchestra simfonică a Ungariei, Orchestra Nazionale Abruzzese, Orchestra Radiodifuziunii Române, Virtuosi de la Berliner Philharmoniker, Israel Philharmonic Soloists. Orchestrele de cameră din Praga, München, Essen, Mantova şi Orchestra de Cameră Lituaniană. Violonista Anna Ţifu a fost invitată de asemenea la Festivalul Ravello (Campania). În această vară ea va concerta alături de Andreea Bocelli, împreună cu Orchestra Maggio Musicale Fiorentino la Teatro del Silenzio din Lajatico (Toscana, Italia).
Anna Ţifu cântă pe o vioară Carlo Bergonzi, construită la Cremona în anul 1739 denumită Mischa Piastro care i-a fost împrumutată de către Associazione Pro Canale din Milano.
La sala Ateneul Român, în cele patru părţi ale Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 77, de Dmitri Şostakovici, solista Anna Ţifu a demonstrat calităţi violonistice excepţionale. O tehnică solidă, o rezistenţă psihică uriaşă, o ritmică fermă, dar şi un inteligent joc al sonorităţilor. Densitatea timbrală a "vocii" sale avea uneori atribute de diamant: intensitatea, înălţimea, durata şi timbrul sunetului violonistei "cristalizau" atât de pur, încât uitai că totul pleacă dintr-o simplă vibraţie a corzii antrenate de arcuş. Etanşeitatea trăsăturii, vibrato-ul amplu şi cu o frecvenţă mare, alături de faptul că solista poziţiona vioara spre sală (şi nu paralel cu aceasta) - toate sporeau forţa de penetrare a tonului viorii. În partea a doua, Scherzo. Allegro, solista a creat o atmosferă de iureş muzical nestăvilit, tipică scherzo-urilor lui Şostakovici. Virtuozitatea violonistei era dublată de o mare concentrare a expresiei. Cadenţa solistică de la sfârşitul părţii a treia, Passacaglia. Andante, de o dificultatea transcendentală, a fost interpretată impecabil.
Anna Ţifu îşi controlează calitatea sonoră cu precizie, respingând timbrul aspru foarte tentant, în special din cauza multitudinii accentelor, a dublelor coarde atacate pe sensul trăsăturii de arcuş "în jos" sau în emiterea acordurilor de patru sunete (Più mosso). Ritmurile punctate, în staccato, deşi erau cântate arhifortissimo şi în registrul supra-acut al viorii, acestea aveau o timbralitate pură. Şiruri de octave perfecte armonice erau executate cu o acurateţe maximă. Accelerando-urile ce însoţeau pasajele de détaché în şaisprezecimi spre finalul cadenţei solistice erau chibzuit "împinse" înainte. În Burlesca, ultima mişcare a Concertului nr. 1, tempo-ul >Allegro con brio, caracterul expansiv al refrenului de rondo, autocitările ideilor melodico - ritmice din partea precedentă, toate convergeau către starea de optimism. În interpretarea violonistei Anna Ţifu, motorismul de sorginte prokofieviană avea uneori nuanţe sarcastice oportune (execuţiile pe coarda gravă a viorii, cu acele extinderi intervalice mergând până la nonă).
Caracterul dansant era conferit de alternarea suplă a acordurilor în pizzicato cu optimile bine marcate în arco, pe coarda sol. Intervenţiile harpei cu acele armonii stranii, coloristica adusă de instrumente precum clarinetul bas, tuba ori contrafagotul, au contribuit la edificarea unor momente de o rară frumuseţe. Fermitatea ritmică şi stabilitatea mişcării pentru care optează solista facilitează colaborarea cu formaţia acompaniatoare. Ceea ce nu reduce cu nimic meritul orchestranţilor în a urmări orice intenţie a violonistei. Dirijorul Jacques Cohen nu prea era foarte sigur pe el.
La cererea publicului, violonista Anna Ţifu a interpretat ultima parte, Les furies, din Sonata nr. 2 pentru vioară solo, în la minor, op. 27 de Eugene Ysaÿe.
O sală arhiplină, un public în majoritate format din tineri, aplauze îndelungate. Dar la pauză mulţi spectatori au plecat; probabil veniseră special pentru Anna Ţifu.
Dirijorul Jacques Cohen din Marea Britanie a avut o prestaţie modestă. În Uvertura operei Cneazul Igor de Aleksandr Borodin echilibrul dinamic între compartimentul suflătorilor de alamă (de altfel excelenţi) şi celelalte partide ale ansamblului orchestral nu era păstrat în limitele muzicii lui Borodin. Oricâte fapte de vitejie ale armatei lui Igor se voiau transmise prin intermediul muzicii, totuşi Ateneul Român nu trebuie confundat cu Cetăţuia de la Deva (unde, în treacăt fie vorba, profitând de turneul Operei Române din Cluj, prin anii '60, noaptea, câţiva suflători ameţiţi de alcool, trâmbiţaseră din vârful dealului, peste întreg oraşul - wagnerianul Odin).
În Simfonia nr. 4 în re minor, op. 120 de Robert Schumann nu s-a prea simţit suflul romantic. În prima parte, tema principală a Expoziţiei formei de sonată era prea puţin însufleţită. În Romanze. Zemlich langsam, partea a doua, au fost câteva momente emoţionale mai reuşite, în care combinaţiile instrumentale cvasi-camerale vizau fiorul poetic schumannian. Experienţa acumulată de Jacques Cohen în calitate de director muzical al ansamblului Isis şi-a spus cuvântul. Din păcate, viziunea dirijorală asupra întregii Simfonii nr. 4, în re minor (o lucrare plină de contraste) a excelat doar prin platitudine.