Teatrul Mic oferă iubitorilor Thaliei un nou spectacol - Lolita, în regia Cătălinei Buzoianu după scenariul de film realizat de Vladimir Nabokov pornind de la romanul său omonim. Adaptarea pentru scenă îi aparţine Mihaelei Tonitza Iordache, decorul şi creaţia grafică a proiecţiilor sunt semnate de Devis Grebu, iar costumele, de Velica Panduru. Ilustraţia muzicală a spectacolului e realizată live de Dorina Crişan Rusu (unul dintre puţinii artişti care practică această formă de manifestare).
Rolul profesorului Humbert Humbert, cel devorat de o pasiune bolnavă pentru fiica sa vitregă de 12 ani, e jucat, cu profesionalismul lui dintotdeauna, de Ştefan Iordache, iar Dolores Haze (Lolita), victima şi complicea întru păcate a lui Humbert, e, pe rînd, Ştefana Zamfirescu şi tînăra Ana Ularu, încă elevă la liceu. Dacă pentru aceasta din urmă Lolita reprezintă debutul teatral, Ştefana Zamfirescu (care vine dintr-o familie cu tradiţia scenei – tatăl ei este actorul Florin Zamfirescu, şi fusese remarcată de pe cînd juca la Studioul Casandra al UNATC) Lolita nu este prima colaborare cu Cătălina Buzoianu, ea participînd acum doi ani la proiectul Odiseei 2001.
Ca şi Odiseei 2001 (şi, de altfel, ca orice spectacol al Cătălinei Buzoianu), Lolita s-a bucurat de atenţia concentrată a presei şi a publicului, atît înainte de premieră, cît şi la primele reprezentaţii, la care au asistat nume cunoscute ale scenei – teatrale sau publice, de la Ada Milea, Claudiu Goga, Ada Navrot, Florin Zamfirescu şi soţia sa, Cătălina Mustaţă, la Petre Roman şi Virgil Măgureanu.
Şi totuşi, Lolita nu se ridică întru totul la înălţimea producţiilor anterioare ale Cătălinei Buzoianu, principala slăbiciune fiind însă textul (şi e un spectacol de text), care păstrează în continuare structura unui scenariu de film şi prea puţin pe cea a unui text dramatic. Din punctul de vedere al desfăşurării spaţio-temporale, filmul e o artă a simultaneităţii, iar teatrul, una a succesiunii, recuperarea elementelor epice realizîndu-se fie prin, de exemplu, inserturi video (ca în montarea lui Radu Afrim după Îngerul electric de Radu Macrinici), fie discursiv, de preferinţă prin monologuri (ca în Crimă pentru pămînt, dramatizarea lui Grigore Gonţa după romanul lui Dinu Săraru). Efortul de acoperire epică, la nivel strict de informaţie, lipseşte spectacolul de teatralitate (care, luînd în consideraţie modul de considerare a textului, nu mai poate fi recuperată scenic). Există o liniaritate, o tensiune dramatică menţinută la minim din care Lolita nu poate scăpa şi care ajunge să reducă spectacolul la "poveste" (iarăşi, în sensul epic al termenului).