Din nou despre Lolita la Teatrul Mic

Fără îndoială, un spectacol teatral după best-sellerul lui Nabokov, Lolita, care a lăsat pe foarte puţini indiferenţi, e o provocare. Provocarea e asumată de două pietre unghiulare ale catedralei teatrului românesc - Ştefan Iordache şi Cătălina Buzoianu. Beneficiind de o versiune scenică în mare măsură fidelă romanului, semnată de Mihaela Tonitza Iordache, de o scenografie rafinată şi imaginativă, cu vagi conotaţii oniric-coşmareşti şi în general de o echipă tehnică "la zi" cu găselniţele multimedia, regizoarea reuşeşte performanţa de a reda o Americă privită în bună măsură cu ochi de rus - subtil caricaturală, agresivă, artificioasă, oarecum amorală, capricios senzuală, caleidoscopică, cu totul opusă clişeului autohton al visului american. Spectacolul imaginat de Cătălina Buzoianu face parte, de departe, din familia circului fellinian, dar fără suportul nostalgiei şi chiar straniei "iubiri de moşie" de dedesubtul celor mai groteşti capodopere felliniene. Desigur, trebuie să păstrăm mereu toate proporţiile. Acest fundal nu e, în spectacolul Cătălinei Buzoianu, mai puţin important decât suma tribulaţiilor individuale ale personajelor.

Marcajelor trecutului lui Humbert li se dă importanţa cuvenită, personajul fiind explicat în egală măsură din punct de vedere psihologic şi social. Foarte probabil, pentru unul care ar fi trebuit să asude temeinic în lupta pentru existenţă, efectul unei iubiri nefericite la o vârstă puberă s-ar fi estompat. Dar Humbert, devenind un soi de dandy intelectual, este ros, discret, pe dinăuntru, de viermele unei fatalităţi iarăşi mai mult slave decât freudiene, în ciuda blindajului de cinism pragmatic, sugerat de comportamentul faţă de specia femelelor, prin echilibrul şi hazul celor două momente cu o prostituată pariziană şic (chiar din ultimul rând al sălii) şi cu o soţie şarjat caricaturală. Asalturile micuţei Dolores (din păcate, nici una din protagoniste nu sugerează doza de sânge hispanic presupusă de nume şi care ar fi avut câte ceva de susţinut) sunt, pentru început, mai degrabă un cocktail de teribilism al vârstei cu plictiseala provincială. Un bărbat cu minimă luciditate şi instinct de conservare i-ar fi pus ştampila "pericol public" şi i-ar fi împrumutat batista. Dar experienţa pariziană nu-i serveşte lui Humbert la nimic. Pe fruntea lui scrie nu vulnerabil, ci "pradă sigură". Avansurile gazdei, mama teenageriţei, cu toată încărcătura de sex-appeal de calitate rezonabilă, cad în gol. Iar de aici, lucrurile intră pe făgaşul unei fatalităţi, de la jocurile de tabără şcolară, la concepţiile educative ale unui colegiu între altele, până la mizeria cuplurilor compuse din dezmoşteniţi. În subtextul viziunii Cătălinei Buzoianu există o privire socială, deloc măgulitoare, drapată în faldurile multicolore ale comediei melodramatice.

Şi, totuşi, publicul care devorase biletele parcă înainte de tipărirea lor, aplaudă, la sfârşit, cu o complezenţă lipsită de echivoc, după ce se limitase la vagi rumori, între două priviri discrete la ceas. Evident, dacă spectacolul are o discontinuitate, aceasta se situează undeva în vecinătatea "luminilor rampei". Dintr-un punct de vedere, e o doză de ingratitudine, faţă de coerenţa demersului regizoral, care face oarece risipă de efecte. Cele mai reuşite - scenele în care Humbert experimentează pe noua lui soţie, Charlotte, mama Lolitei - Dolores, efectul somniferelor, manipulând corpul ostentativ de sexy al Danei Dembinski precum o marionetă (aici e iar un subtil citat invers din Casanova lui Fellini). Ar trebui să presupunem că va fi fost unul din cele mai amuzante momente pentru Ştefan Iordache.

Şi cu asta ajungem oricât am fi încercat să amânăm, la probabilul motiv principal al răcelii publicului. Iordache e, fără îndoială, un monument al teatrului românesc. Dar, ca să nu generalizăm, în acest spectacol, ni s-a părut mai fanat decât l-ar fi îndreptăţit viziunea regizorală. Un singur moment, către final, când nostalgia şi lirismul sufletului rus răzbat o clipă, printr-o voce de-odată gravă, plină, nesfârşit de melancolică, e prea puţin pentru un mare actor ce pare a profita de rol pentru a-şi plânge de milă.

Ştefana Zamfirescu întruchipează o Lolită oarecum abstractă, cu mult din proiecţia mentală a lui Humbert, acoperind parţial termenul nimfetă, altfel inspirat leitmotiv al spectacolului (să recunoaştem, rostirea cuvântului e din cele mai bune momente ale jocului lui Iordache şi chiar o cheie, nu singura, a spectacolului). N-am văzut-o pe Ana Ularu, mai frustă, mai "generaţia rock" şi, dacă mai rămâne loc pentru o undă de curiozitate, ar fi în ce măsură presupusa ei energie frustă ar nuanţa, înspre vital, prestaţia marelui actor.

Toată lumea e de acord că textul lui Nabokov nu e o fabulă de La Fontaine. Nu există buni şi răi, nu există morală a fabulei, nu există învingători, există numai învinşi. Spectacolul preia, inerent, mare parte din acest nucleu, pentru a-l utiliza în sensurile deja discutate. Totuşi, dacă am fi obligaţi prin lege să căutăm o morală a propunerii Cătălinei Buzoianu, aceasta ar avea destule şanse să fie că practica sexului, centru unanim acceptat al gravitaţiei universale, ar trebui să presupună o responsabilizare cel puţin pe măsura conducerii automobilului pe drumuri publice.