Ediţia 2010 a Festivalului de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc a marcat celebrarea a 30 de ani de la ediţia inaugurală. Nu au fost chiar 30 de ediţii în acest interval, din cauza interdicţiilor care în ultima jumătate a anilor '80 au privat viaţa culturală din România de multe dintre tradiţiile care în anii '60 sau chiar la începutul decadei următoare păreau fireşti. O sincopă de patru ani impusă prin teroarea comunistă nu a putut însă rupe definitiv firul evenimentelor, care a fost reînnodat imediat după 1989.
Ediţia jubiliară a încercat să ofere o viziune nostalgică asupra trecutului, prin conferinţe-dezbateri la ora bilanţului de trei decenii şi expoziţii retrospective de tip memorabilia, dar şi o imagine asupra prezentului muzicii vechi autohtone. Au fost atent gândite momentele de omagiere a personalităţilor muzicale (solişti şi ansambluri) care au făcut cu entuziasm muncă de pionierat în mişcarea de muzică veche transilvăneană, dar nu au fost neglijate nici prezenţele de azi, cele ale formaţiilor care îşi datorează existenţa tocmai acelor deschizători de drumuri care au ştiut să sădească, să cultive şi să culeagă roade prin generaţiile muzicale care le-au urmat.
Desigur că deschiderea manifestată în ediţiile recente spre noutate şi valoare internaţională a continuat să-şi facă simţită prezenţa, în simbioză cu reverenţele aduse înaintaşilor. Una dintre noutăţile festivalului s-a regăsit în însăşi structura acestuia, care a presupus separarea duratei obişnuite de 8 zile în două tronsoane: primul, dedicat cursurilor Universităţii de Vară de Muzică Veche, prelegerilor şi pregătirilor concertului orchestrei festivalului, şi ultimul, în care s-au concentrat toate cele 10 concerte oferite publicului, cu patru zile dense, variate şi atrăgătoare prin tentaţiile promise (şi respectate) de către program. Să începem aşadar derularea poveştii...
Ziua 1 - joi, 8 iulie 2010
Drumul în amonte pe valea Oltului, între Braşov şi Miercurea Ciuc, a oferit privirii călătorului încă de miercuri seara un peisaj încărcat de dramatism. Un plafon compact de nori plumburii şi încruntaţi stătea sprijinit pe pantele ambelor versante ale văii. Senzaţia de tensiune era accentuată de lumina firavă a amurgului care se strecura cu dificultate până pe contururile turlelor de biserici din satele curate şi îngrijite care alternau de o parte şi de alta a râului. Clopotniţele cu acoperişuri ascuţite erau singurele vârfuri care se ofereau privirii, cele ale munţilor împăduriţi de-a dreapta şi de-a stânga rămânând ascunse undeva deasupra stratului gros de nori, lăsând drumeţului să-şi imagineze soarele care le răsfaţă culmile.
O imagine neliniştitoare a cărei atmosferă am regăsit-o câteva zile mai târziu, în dimineaţa ultimei zile a festivalului, admirând alături de vechii mei prietenii din ansamblul Flauto Dolce lucrările unora dintre cei mai reprezentativi pictori maghiari din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, expuse într-una din frumoasele galerii ale Muzeului Secuiesc al Ciucului, aflată la etajul aripii de nord a Cetăţii Mikó.
Generoasa ei curte interioară, cu ambianţa arhaică de lemn, var şi piatră a straturilor de istorie depuse pe seculara ei carcasă patrulateră vegheată de turnuri masive, a fost, în intenţia organizatorilor, prevăzută a găzdui cea mai mare parte a concertelor festivalului.
Vremea din depresiunea Ciucului, renumită pentru caracterul ei nestăpânit, dominat de excese de personalitate, a vrut însă altfel. Ameninţarea mută pe care am purtat-o pe umeri în călătoria din ajun s-a exprimat în voie în seara zilei inaugurale. Soluţia de rezervă, la care s-a apelat şi în ziua următoare, s-a numit Teatrul municipal.
Înainte de scurta ceremonie de deschidere marcată prin discursuri concentrate şi încărcate de recunoştinţă faţă de iniţiatorii festivalului, spectatorii au fost întâmpinaţi pe treptele de la intrarea teatrului de către cei mai tineri practicanţi ai muzicii vechi: ansamblul Mi Szól din Miercurea Ciuc, iar în foaier au putut admira colecţia de costume medievale create de doamna Edith Schlandt din Braşov. Pregătirea fusese astfel făcută pentru a primi pe scena împodobită cu delicate aranjamente florale una dinte formaţiile emblematice ale muzicii vechi europene: Ensemble Unicorn de la Viena.
Sunt câţiva ani de când aştept acest moment, prefigurat de prezenţa la Ciuc a unui ansamblu-veteran: Clemencic Consort, în care activează doi dintre membrii ansamblului Unicorn: Michael Posch (directorul artistic) şi Thomas Wimmer. Încă din anii '90, adunasem în colecţia personală de muzică veche toate CD-urile editate la casa de discuri Naxos de către artiştii austrieci. Am avut bucuria să ascult pe viu fragmente din două-trei dintre aceste albume, în programul care a grupat lucrări din vremea Decameronului lui Boccaccio: de la Evul Mediu târziu, marcat prin rafinatele piese aparţinând curentului ars subtilior şi până în Renaşterea timpurie. Cunoşteam deja din înregistrări bogatul arsenal instrumental al ansamblului, precum şi maniera profesionist-impecabilă de a reconstitui muzical o întreagă epocă: prin imaginaţie creatoare mai degrabă decât prin arheologie seacă.
Aveam în minte şi în urechi vocea fabuloasă a contratenorului din imprimările deceniului trecut: Bernhardt Landauer (care între timp şi-a construit o carieră în operă şi vocal-simfonic) şi mă întrebam dacă noul solist, Markus Forster, va suplini cu succes locul vocii înalte din ansamblu. Piesele de Ciconia şi von Wolkenstein nu i-au pus probleme, timbrul curat şi armonicile bine controlate ajutându-l în a găsi calea cea mai potrivită de abordare a fiecărei partituri, inclusiv la trilurile imitative de virtuozitate din piesa Der Mai mit lieber Zal. Flautul renascentist în multiplele sale variante, lăuta, fidelul, harpa medievală şi gama diversă a percuţiilor de culoare au completat sunetul atent elaborat, dar sclipitor şi plin de vitalitate al formaţiei, programul în întregul său fiind un adevărat deliciu pentru auditori, nelipsind savuroase momente de interferenţe teatrale, pline de un umor imprevizibil.
Desigur, au urmat bisurile, unul dintre ele demonstrând nemărginita libertate şi fantezie cu care ansamblul îşi abordează repertoriul. Este vorba despre o piesă dintr-un cu totul alt context muzical, faimosul Tourdion prezent în culegerea lui Pierre Attaignant, un "şlagăr" pan-european al secolului al XVI-lea, care în varianta textului francez a devenit un veritabil cântec de pahar:
Quand je bois du vin clairet,
Amis, tout tourne, tourne, tourne, tourne...
Alors désormais je bois Anjou ou Arbois.
Dansons et buvons, à ces flacons faisons la guerre,
Dansons et buvons, amis, buvons donc!
Începută cuminte, ca o piesă corectă şi serioasă din Renaştere, lucrarea a glisat uşor către o glumă muzicală de cel mai bun gust, trecând prin pasaje solo de virtuozitate la flaut, incredibil menţinute printr-o tehnică specială de inspiraţie-expiraţie simultană (spre disperarea celorlalte instrumente eclipsate!) şi "eşuând" într-o diluţie euforică, provocată, evident, de consumul exagerat al unor importante cantităţi din sus-numitul vin clairet.
Reluarea refrenului într-un tempo aburit-obosit şi frazarea patetic prelungită au creat impresia de climax al unei sesiuni bahice de durată. Desigur, publicul s-a amuzat zgomotos, dar ironia a făcut ca la nu mai târziu de câteva ore distanţă o anumită parte dintre spectatori să fie implicată (in)voluntar într-o expresie sonoră similară - în terasa restaurantului Korona - dar fără a mai păstra măsura şi bunul gust al artiştilor vienezi...
Ziua a doua - vineri, 9 iulie 2010
La concertul de la ora 18.00 i-am recunoscut pe câţiva dintre cei care s-au "produs" vocal în terasă cu o noapte înainte: erau instrumentişti care fac parte din ansamblul Musica Profana de la Budapesta, programat să susţină un recital de muzică din Renaşterea spaniolă. Greu de crezut, dar am putut constata cu surprindere că erau într-o formă de scenă bună spre foarte bună, ceea ce mi-a zdruncinat din temelii prejudecăţile legate de consecinţele fenomenului cunoscut în limba engleză drept hungover (nu cunosc echivalentul spaniol al acestui termen, dar ştiu exact pe cine aş putea întreba).
Trioul format din viola da gamba, contrabas şi percuţie a acţionat cu multă vervă şi implicare, în maniera secţiei ritmice a unui big-band de jazz, inclusiv lejeritatea de a lăsa să se vadă trăirea cu tot corpul a muzici produse. Chiar şi solourile de tobe au avut aerul unui gig dintr-un club de specialitate. Vioara şi flautul drept au completat, alături de clavecin şi orgă, formula instrumentală pe versantul feminin al echipei, fiecare având parte de momente de prim-plan, alături de vocea sopranei-claveciniste Judit Andrejszki.
Poate că mi-aş fi dorit ca flautul să sune ceva mai pregnant şi mai curajos, beneficiind în economia de ansamblu de unele dintre cele mai ofertante partituri, dar rămânând undeva mai în spate în ierarhia planurilor sonore ale formaţiei. Dar ceea ce a fost cu adevărat deranjant a venit din altă parte. Nu am priceput deloc de ce s-a optat pentru soluţia de a folosi în locul orgii pozitiv o claviatură electronică. Pe deasupra, era de culoare albă, ieşind prea mult în evidenţă nu numai sub aspect sonor, ci şi vizual.
De câţiva ani buni festivalul şi-a făcut un titlu de onoare din a invita exclusiv formaţii care cântă pe instrumente originale sau pe replici fidele ale unor instrumente de epocă, dar şi din a respecta în interpretarea muzicii vechi normele stilistice ale autenticităţii şi conformităţii istorice. Ce căuta atunci un keyboard pe scenă şi de ce a fost inclusă în program în aceste condiţii chiar şi o piesă solo de orgă? Pe de altă parte, soprana nu a fost, din păcate, într-o dispoziţie vocală tocmai bună, ceea ce a afectat vizibil calitatea interpretării. Poate că această situaţie ar fi putut fi evitată, dacă solista nu ar fi comis imprudenţa, cu o seară înaintea concertului, de a se lăsa furată de ambianţa amicală din terasă, unde s-a expus prin câteva pasaje vocale unei umidităţi ridicate, la temperatură de doar 12 grade. Cu toate acestea, experienţa acumulată şi tehnica bine stăpânită au ajutat-o să depăşească momentele dificile, impresionând nu numai prin cunoaşterea pe dinafară a partiturilor, ci şi prin exuberanţa cu care a atacat piesele de caracter.
Seara s-a încheiat cu unul dintre momentele cele mai aşteptate, dar şi cel mai îndelung pregătite ale festivalului: concertul Orchestrei Baroce a Festivalului. Proiectul are o lungă tradiţie, reunind în fiecare an pentru (ce păcat!) doar o singură reprezentaţie forţele instrumentale care gravitează în jurul nucleului muzicienilor din Miercurea Ciuc (studenţi şi absolvenţi de conservator, membri ai unor orchestre filarmonice şi ansambluri din Transilvania, dar şi muzicieni stabiliţi în străinătate şi aflaţi în vacanţă preţ de o vară).
Deja de cinci ediţii, directorul artistic al acestei orchestre "ad-hoc" (aşa cum este numită în programul de sală) este violonista Ulrike Titze din Dresda, care anul acesta a aruncat o provocare pe cât de dificil de realizat, pe atât de interesantă în contextul unui festival de profil: constituirea în premieră a unei orchestre baroce, care să cânte numai pe instrumente de epocă.
Versiuni baroce de viori şi oboi s-au mai auzit în festival, la fel şi câte un arcuş baroc sau un set de coarde de maţ, dar intenţia de a aduce consecvenţă stilistică prin instrumentar autentic este de salutat ca o premieră de cel mai bun augur. Desigur că în aceste condiţii muzicienii convocaţi în proiect nu au provenit doar dintr-o arie geografică relativ restrânsă, aşa cum se întâmpla până acum. Şi de data acesta contribuţia artiştilor ciucani a fost esenţială (membrii Orchestrei de Cameră Ciuc şi ai ansamblului local Codex regăsindu-se aproape în totalitate în compartimentele orchestrei), dar s-a apelat şi la o serie de alţi instrumentişti valoroşi cu practică importantă într-ale interpretării baroce: violoniştii bucureşteni Mihail Ghiga şi Mircea Ionescu (din ansamblul Collegio Stravagante), violoniştii timişoreni Diana şi Codrin Emandi (din ansamblul La Follia), gambiştii István Csata, Csaba Dimén şi Szilárd Chereji (ultimii doi rezidenţi în Germania şi convertiţi acum către contrabas, respectiv violone), arhilautistul budapestan István Konya (unul dintre dascălii cursurilor de muzică veche), oboiştii Maria Petrescu (Bucureşti) şi Sándor Gáti (Oradea), clavecinistul Paul Cristian (Braşov) etc.
Lucrările la care s-a oprit selecţia din 2010 vin să sublinieze influenţele reciproce dintre muzica germană şi cea italiană din perioada Barocului. Aşa cum Veracini a activat la Dresda, şi Heinichen a călătorit la Roma şi Veneţia, iar Bach s-a îndrăgostit de instrumentul al cărui nume poartă rezonanţe mediteraneene: oboe d'amore. Soliştii pieselor din program au fost, pe rând, oboiştii Maria Petrescu, Sándor Gáti, Guido Titze (aducând din Dresda lui Bach rigoarea stilului saxon), violoniştii de mare virtuozitate Ulrike Titze şi Mihail Ghiga, iar mai apoi flautiştii Ignác Filip şi Éva Málnási (protagonişti în două lucrări consecutive).
Menuetul lui Bach din finalul programului, dar şi cele două bisuri oferite publicului, i-au reunit pe toţi muzicienii orchestrei, care au beneficiat din plin de acustica generoasă a recent inauguratei Biserici romano-catolice "Sfântul Augustin". O seară încheiată admirabil, de la care atât muzicienii cât şi spectatorii au plecat destinşi şi mulţumiţi, cu speranţa că în anul 2011 această aventură barocă de mari dimensiuni a festivalului se va face auzită şi în alte centre muzicale din ţară.
Fotografii de Gyula Adam.