Duminica a fost întotdeauna ziua finală a festivalului. La multe dintre ediţiile sale recente, a fost şi ziua deschiderii. Nu a fost cazul de data acesta, ediţia jubiliară programând doar patru zile de concerte, dar extrem de concentrate, cum a fost şi sâmbăta. Dar întotdeauna duminica s-a avut grijă să se programeze concerte de muzică sacră, imediat după încheierea liturghiei de dimineaţă.
La Biserica Mănăstirii Franciscane din Şumuleu-Ciuc s-a întâmplat un astfel de concert. Ideea dualităţii a funcţionat şi de această dată: piesele din culegerea Cantionale Catholicum a lui Joannes Kájoni (1676) au fost prezentate în alternanţă cu variantele acestora din tradiţia populară, în programul intitulat Pe plaiuri binecuvântate. Péter Domokos Pál a cules melodii populare pe care le-a publicat în 1979, reconstituind astfel teme preluate tocmai din colecţia lui Kájoni. Cum vreme îndelungată aceasta a fost singura culegere de cântece religioase care a circulat în Transilvania şi Moldova pentru confesiunea catolică, piesele au migrat între cele două tipărituri distanţate cu mai bine de trei secole după un lung proces de imersie folclorică.
Redate vocal de Erzsébet Györfi şi acompaniate la lăută de Emőke Elekes, aceste cântări bivalent sacru-tradiţionale au purtat cu ele fiorul pe care le capătă doar acele lucrări pe care patina timpului s-a depus atât de adânc încât pot fi scoase la lumină cu o reînnoită prospeţime. Desigur, meritul revine îndeosebi celor două sensibile interprete, dintre care doamna Elekes în urmă cu ceva timp conducea ansamblul Juvenalis, care în urmă cu ceva timp alcătuiau duoul Juvenalis, pe care încă din anii '90 îmi doream să ajung să-l ascult. Demersul lor a fost completat prin intervenţia foarte tinerei Rebeka Ádám, care a interpretat acapella două piese din tradiţia populară, şi a Annei Molnár, care şi-a asumat rolul călugărului franciscan legat chiar de lăcaşul de cult în care ne aflam, citind introducerea la culegerea acestuia din secolul XVII.
Seara ne-a adus din nou pe toţi în deja familiara şi prietenoasa curte a cetăţii, pentru ultimul pachet de concerte în aer liber ale festivalului. Ameninţarea norilor nu a reuşit să sperie nici organizatorii, nici artiştii şi - cel mai important - nici publicul prezent în număr record, spaţiul protejat de zidurile cetăţii umplându-se de public, care a invadat toate ungherele de unde se putea urmări ceea ce se petrece pe scenă.
Prima apariţie a fost cea a ansamblului bucureştean Lyceum Consort, condus de profesoara Ágnes Öllerer, care a ţinut să adreseze un frumos mesaj de salut festivalului, celebrarea de trei decenii a acestuia coincizând cu aniversarea "majoratului" formaţiei. Programul Saltus Hungaricus - cuprinzând în principal selecţii din manuscrise, tabulaturi şi codice cu muzică maghiară din secolele XVII-XIX de pe o mare întindere geografică - a fost special conceput pentru această ediţie festivă. Nu au lipsit din program nici omagiul adus promotorului transilvănean al muzicii vechi, József Babrik, nici prelucrările lui Ferenc Farkas, care ilustrează influenţa muzicii vechi asupra compozitorilor unguri din secolul XX.
Aceeaşi componenţă numeroasă din ultimii ani, cu o reprezentare predominantă a instrumentelor din familia flautului drept, a scos în evidenţă largile posibilităţi de coagulare a unor formule instrumentale combinatorice, poate nu îndeajuns de mult exploatate de această dată în ceea ce priveşte diversitatea timbrală şi expresivă la care s-ar fi putut astfel ajunge. Dar, desigur, o astfel de desfăşurare nu a fost posibilă din cauza timpului drastic limitat, care ne-a pus cu repeziciune în faţa următorului moment muzical al serii.
A venit rândul ansamblului cu cea mai puternică reprezentare locală în componenţă: formaţia Codex din Miercurea Ciuc, condusă de Ignác Filip din Sfântu Gheorghe. S-au prezentat pe scenă doar 6 din cei 7 muzicieni anunţaţi în componenţa din caietul program. O absenţă nu numai motivată, dar care a dat tuturor un prilej de bucurie: celor doi violonişti din formaţie (care alcătuiesc familia Kovács) li s-a născut o fetiţă tocmai în zilele festivalului! Un bun argument pentru a întări caracterul jubiliar şi sărbătoresc al acestei ediţii.
În aceste condiţii, este evident că doar tatăl a răspuns cu "da" la apel şi a fost nevoit să suplinească lipsa uneia dintre viori. Şeful formaţiei l-a iertat cu anticipaţie, aşa că s-a pornit la drum cu mult optimism, sub deviza-denumire a programului, Fericit cine n-are griji multe. Dar şi cine are puţini copii... Asta n-ar fi trebuit să spun, aşa cum reţineri mari mă încearcă la răsturnarea acestei concepţii tipic rurale într-una mult mai urbană, care şi-ar pune problema din perspectiva celui care are o viaţă interioară bogată, nelispită de frământări şi dileme. Dar, formulată aşa ca în titlu, nu e nimic mai adevărat: o filosofie de viaţă exprimată artistic prin dansuri şi cântece maghiare din secolele XVIII-XIX, alese din culegerea lui Horváth Ádám Pálóczi.
Ei, dar aici, ca şi în alte cazuri, unii dintre puriştii fenomenului early music ar avea de cârcotit. O dată, pentru că muzica tradiţională n-ar cădea tocmai sub incidenţa definiţiei muzicii vechi, cea din Enciclopedia Britannica. Apoi, pentru că secolul XIX intră deja într-o altă categorie decât muzica veche. Evident, tot în sensul strict (şi rigid, aş putea spune) al aceloraşi trimiteri bibliografice pretenţioase. Dacă în ceea ce priveşte aderarea la ideea exprimată în denumirea programului mi-am manifestat doar uşoare urme de îndoială, de data aceasta aş vrea să-mi permiteţi să fac o mică digresiune (chiar foarte mică) pentru a încerca să demolez aceste prejudecăţi care în opinia mea nu înseamnă decât o ipocrizie mascată prin simularea intransigenţei.
Ştiu că mulţi dintre cititori (vorba vine, bucuros aş fi să fie mulţi cu toţii cei care îşi vor pierde vremea cu lectura acestor rânduri, dar atunci ar trebui să definim ce înseamnă "mulţi"... ) vor arbora grimase de neîncredere, dar mă consolez cu gândul (cinic, de altfel) că pe unii nu-i mai ating astfel de polemici mărunte. Aşadar, mă bizui pe faptul că nu sunt singurul care consideră că tot ceea ce provine din tradiţie, din moştenirea arhaică, din etosul popular este, de fapt, muzică veche. Care poate fi desigur, decantat prin nenumărate filtre de exprimare estetică.
Iar în ceea ce priveşte al doilea aspect, nu voi face altceva decât să-l citez cu aproximaţie pe Náci: "Dacă secolul XIX nu vi se pare că înseamnă muzică veche, cert este că devine din ce în ce mai veche". Pentru că, desigur, timpul curge (arareori, ce-i drept) şi în favoarea noastră, iar acesta este unul dintre rarele cazuri fericite. Oricum, dacă nu sunteţi încă pe deplin convinşi, vă propun să ne reîntâlnim peste încă 30 de ani, tot la Miercurea Ciuc şi să reevaluăm situaţiunea din perspectiva de atunci. Dar să ne întoarcem la turmele noastre...
Conceptul în jurul căruia a fost construit programul formaţiei Codex poate fi formulat sugestiv prin ideea exprimată de Vitéz Mihály Csokonai, care spunea (iar aici nu îmi mai permit să citez) că varianta lentă a dansului verbunk este dansul cu adevărat maghiar în spirit şi caracter, şi a fost denumit dans nobil de către înaintaşi. Dar ce este acest dans, verbunk? Ne lămureşte tot Náci. Este un stil de dans maghiar şi o denumire atribuită muzicii asociate acestui dans în secolele XVIII-XIX. Această muzică a fost cântată în primul rând de către ţigani (scuze pentru termenul folosit, dar pe atunci nu exista sintagma politically correct) şi prezintă multe asemănări cu muzica populară. Asta înseamnă că piesele pe care le-am ascultat pot fi încadrate în zona muzicii de taraf? Dar să nu ne grăbim să punem etichete şi să vedem ce urmează.
Cele mai multe partituri pentru aceste dansuri au fost tipărite la Viena, dar preluate şi vândute de către negustori şi în Ungaria. Se schimbă situaţia, avem de-a face cu note publicate. Verbunk-ul denumeşte aşadar un dans şi o muzică de dans tipic maghiare, care au devenit în timp cunoscute în întreaga Europă. Ei bine, am ajuns la ţintă: aşa a şi sunat concertul, iar muzicienii s-au străduit ca în interpretare să se dezbrace de tot ceea ce reprezintă spirit academic şi să intre în pielea (şi sub arcuşul) unor muzicanţi asociaţi cu petrecerile, voia bună şi spiritul popular autentic.
Înaintea ultimului moment al festivalului, a fost o pauză de 40 de minute, care s-a transformat pe neaşteptate într-o cortină de ploaie. Şi de aici au început surprizele, dar şi revelaţiile. Contrar aşteptărilor, publicul nu s-a descurajat, ci s-a înarmat cu umbrele (multe dintre ele fiind chiar umbrelele oficiale ale festivalului, semn că anul acesta organizatorii nu numai că au ştiut la ce să se aştepte, dar au recurs la inversarea superstiţiei conform căreia dacă nu ai umbrelă sigur te va ploua) şi a rămas pe loc. Urmând o fericită sincronicitate dificil de explicat, aversa de vară s-a încheiat exact la momentul oportun, cel în care membrii ansamblului Barozda urmau să urce pe scenă.
Cu sporită surprindere, am constatat că spectatorii chiar se înmulţiseră, dându-mi ocazia să asist la concertul cu cel mai numeros public în aer liber din ultimii 6 ani. Explicaţia a venit pe parcurs. Dacă perioada pe care o invocam reprezintă întreaga mea experienţă festivalieră la Miercurea Ciuc, nu acelaşi lucru se poate spune despre mare parte din publicul local, care a asistat la manifestare încă de la primele sale ediţii. Aşadar, spre deosebite de mine, mulţi ştiau deja cine este Barozda şi ce a reprezentat această formaţie pentru începuturile festivalului şi pentru istoria mişcării de muzică veche din Transilvania. Aici trebuie precizat că de peste 20 de ani ansamblul nu mai funcţionează în formula iniţială, care s-a spart odată cu plecarea din ţară (defectarea, conform terminologiei comuniste) a unora dintre membrii fondatori, în urma presiunii politice care a dus chiar la suspendarea festivalului timp de 4 ediţii, la finele întunecatului deceniu 9.
Fenomenul cunoscut sub numele de "Casa dansului" din a doua jumătate a anilor '70 a făcut ca ideea iniţierii festivalului la Miercurea Ciuc să vină firesc prin extinderea cultivării muzicii folclorice în cea a promovării muzicii vechi de inspiraţie arhaică. Dacă aş fi pedant şi lipsit de modestie, atunci aş folosi această idee ca argument suplimentar al pledoariei mele din relatarea momentului anterior (Codex), dar n-am s-o fac. Mă rezum doar la a constata că Barozda funcţionează perfect, chiar şi fără rutina anilor de întrerupere, ca un taraf de muzică veche sau ca un ansamblu cult de folclor autentic. Revelaţia pe care am trăit-o tocmai în acesta constă: formularea de mai sus, în ciuda unei aparenţe de paradox, nu reprezintă câtuşi de puţin o contradicţie în termeni, ci o armonie în fapt. Cei 9 membri ai formaţiei au dat un show de zile mari, care ar fi stat în picioare pe orice scenă nespecializată în muzică arhaică sau tradiţională. Ar fi magnetizat orice tip de public (civilizat) prin prezenţa vie, trepidantă, şi prin vâna impresionantă de care au dat dovadă pe tot parcursul programului.
Ca prezentator conformist, care a încercat să încadreze toate expunerile premergătoare concertelor într-un tipar recognoscibil, dar care să nu repete informaţiile deja tipărite în caietul program, mărturisesc că la început m-am simţit uşor derutat: Barozda a fost singurul ansamblu din festival care nu ne-a furnizat o descriere în cuvinte a programului lor, intitulat Muzică veche transilvăneană din secolele XVI-XVIII. Iniţial, am rămas puţin derutat de explicaţia pe care mi-a oferit-o Mesi, buna mea colegă de prezentare, dar pe care am priceput-o treptat-treptat, pe măsură ce se derula spectacolul din curtea cetăţii: "Barozda e Barozda!". Spun spectacol, pentru că ceea ce au oferit ei publicului a fost mai mult decât un simplu concert. Dar văd că mă repet (de ceea ce fugi, nu scapi!), ceva mai înainte folosind deja termenul de show la adresa lor.
Pe scurt: alternând într-o geometrie variabilă o largă varietate de combinaţii vocal-instrumentale puse la dispoziţie prin structura formaţiei, Barozda (ceea ce se traduce prin... brazdă!) a ştiut cum să facă programul să crească, să antreneze publicul şi să "ambaleze motoarele" până în punctul în care a câştigat aderenţa necondiţionată a publicului, care, chiar dacă era necunoscător al limbii maghiare (cazul meu) a simţit cum se lasă cuprins de şuvoiul de energie frenetică şi nestăpânită care curgea dinspre scenă.
Am recunoscut cu uşurinţă pe cele două protagoniste ale concertului de muzică sacră de dimineaţă şi am admirat încă o dată vocea pe care Erzsébet Györfi a ştiut acum să o subordoneze cerinţelor specifice interpretării pieselor de dans. Nu m-am putut abţine să nu remarc (la modul admirativ) o filiaţie comună cu timbrul şi modul de emisie vocală al Mártei Sebestyén, atât de potrivit în contextul repertoriului abordat. De asemenea, am fost cucerit de şarmul şi verva deosebită a conducătorului formaţiei, József Simó, pe care am avut onoarea să-l cunosc după încheierea festivalului, privindu-l cu admiraţia aproape colegială a celui care a încercat timp de doi ani să funcţioneze în calitatea pe care dumnealui a ocupat-o timp de câteva ediţii optzeciste, aceea de consilier artistic al festivalului. Un predecesor mereu tânăr, care, alături de pionierii festivalului, m-a făcut să mă simt onorat, dar şi copleşit în comparaţie cu umilul aport pe care, împreună cu colegul şi prietenul Mihail Ghiga, am încercat să-l avem la înnoirea festivalului, dar neluând în seamă, în principal din necunoaştere, păstrarea tradiţiei şi continuităţii acestuia.
Barozda i-a făcut pe spectatori să (re)trăiască timp de o oră spiritul originar al acestei manifestări, spirit pe care unii şi-l amintesc, alţii şi-l recompun în nopţile târzii ale festivalului, unii îl evocă nostalgic, alţii îi neagă replicarea fidelă, dar cert este că absolut toată lumea - sceptică sau nu, amnezică sau nu - l-a trăit pe viu la concertul-eveniment Barozda.
Salutară iniţiativa TVR de a proiecta nocturn pe suprafaţa albă a zidului frontal din curtea cetăţii (oare de ce mi se pare procedeul atât de cunoscut?) filmări de arhivă cu primele ansambluri de muzică veche din anii '70 şi cu ediţiile de început ale festivalului. În ambianţa relaxată a cocktailului pregătit în final de organizatori, toţi cei prezenţi, muzicieni şi public, au putut schimba impresii şi au avut cea mai bună ocazie de a face cunoştinţe noi, de le a întări pe cele existente sau de a se regăsi între prieteni vechi, dedicaţi cu toţii pasiunii unificatoare pentru muzica veche. Acesta ar fi, iată, un avantaj poate nepremeditat al duratei mai concentrate a festivalului: participanţii au avut astfel posibilitatea de a urmări toate concertele, de a interacţiona cu confraţii muzicieni şi de a se afla permanent într-o comunicare amicală. Dar nu este tocmai acesta scopul ultim al festivalului? Şi nu aici a stat mult-invocatul spirit primordial, regăsit la ediţia aniversară?
Fotografii de Gyula Adam.