Liceul de artă a adunat, la o oră de după-amiază, elevi, părinţi şi profesori, dar şi spectatori curioşi să verifice modul în care sună viitorul muzicii vechi din Transilvania.
Absolvenţii cursurilor Universităţii de Vară de Muzică Veche au încercat să demonstreze, prin concertul în care au fost protagonişti, tot ce au învăţat şi au acumulat în cele şase zile de studiu la cele opt cursuri organizate: şase de instrumente istorice, unul de canto baroc şi unul de dans renascentist. Cei 38 de cursanţi de vârste, pregătiri şi experienţe diferite au fost în egală măsură fericiţi să se exprime în faţa unui public numeros şi răbdător şi să-şi afirme pasiunea şi dedicaţia faţă de valorile în devenire ale muzicii vechi.
Vremea a făcut posibil ca, în sfârşit, întâlnirile în aer liber, planificate în curtea Cetăţii Mikó, să poată fi respectate. Primul modul a adus "la pachet" un tronson de cultură muzicală veche, prin reluarea unui obicei specific ediţiilor de început ale festivalului: grupajul de programe scurte, a câte 20-30 de minute fiecare. Un "cuplaj" care a adus laolaltă trei concerte într-unul singur, cu ansamblurile Kájoni Consort din Baraolt, Flauto Dolce din Cluj-Napoca şi Collegium din Carei.
În prima parte a concertului său, ansamblul Kájoni Consort ne-a însoţit într-o scurtă călătorie în lumea muzicii spaniole, pornind de la cântecele pelerinilor către Santiago de Compostella (sec. XII, XIV) şi ajungând la temperamentalele lucrări vocal-instrumentale din manuscrisul Cancionero Musical de Palacio (sec. XV-XVI). Formula instrumentală bogată, axată pe compartimentele de suflători (flaut drept), corzi (vioară, violă, violoncel) şi percuţie fac ca lucrările pentru ansamblu larg să-şi găsească o cale de rezolvare mai fericită decât cele de fineţe individuală. Momentul emoţionant al programului a venit, însă, în partea a doua, când au fost invitaţi să urce pe scenă acei membri fondatori ai ansamblului care nu mai fac parte din formula actuală de componenţă. Împreună cu aceste "întăriri", formaţia a abordat cu aplomb şi vigoare o suită de dansuri din Codex Caioni pe care a interpretat-o şi în 1991, la debutul său pe scena festivalului. În opinia mea, cei care au ales între timp să-şi despartă drumul de cel al formaţiei ar trebui să mediteze cu seriozitate la reîntoarcerea într-o echipă care chiar şi fără continuitatea unei practici comune în ultimii ani dovedeşte o coerenţă izvorâtă din împărtăşirea unui ideal.
Zoltán Majó, conducătorul ansamblului Flauto Dolce, şi-a intitulat tronsonul cu care formaţia s-a prezentat în festival Cele mai reuşite piese din cei 10 ani de existenţă sau 10 ani în 20 de minute. Am detectat o urmă de ironie jucăuşă în această denumire, dat fiind gradul ridicat de compresie a timpului de scenă care i-a fost atribuit tocmai în anul aniversar al formaţiei, în 2010 FlaDo împlinind un deceniu de activitate muzicală. Actul de naştere al acestei ineditei formule de trio flautistic, la care se adaugă o voce de soprană, a fost semnat în anul 2000, la Sighişoara, în Turnul Fierarilor, în cadrul Festivalului de Artă Medievală.
Programul de atunci se numea Muzică nouă la instrumente vechi şi prezenta o idee novatoare de inversare a practicii obişnuite pe atunci (dar prezentă şi azi, din păcate) de a interpreta muzică barocă pe instrumente moderne. Pornind la atac cu toată gama instrumentelor din familia flautului drept (it. flauto dolce, germ. Blockflöte, fr. flûte à bec, eng. recorder), ansamblul şi-a propus şi a reuşit în acest deceniu, prin programe atent alese şi inspirat denumite, să aducă în prim-plan muzica scrisă de-a lungul a peste şase secole pentru acest instrument, dar şi transcripţiile, prelucrările şi aranjamentele pentru flaut drept după alte lucrări (realizate cu fantezie şi originalitate de directorul artistic al ansamblului), punând astfel în valoare posibilităţile tehnice şi expresive deosebite ale "flautului dulce". Zonele de culoare etnică locală (piese tradiţionale maghiare, evreieşti, româneşti şi ţigăneşti), reluate selectiv din recitalul de la ediţia anterioară (Arde-mă şi frige-mă), au făcut deliciul publicului, dispus oricând să guste lirismul tulburător al cântecelor hasidice în amestec cu umorul bine dozat al pieselor româneşti cu titluri deocheate.
Ansamblul Collegium din Carei, condus de Endre Deák, laureat anul trecut al înaltei distincţii ungare "Lăuta lui Tinódi", şi-a construit scurtul program tot în două părţi, ambele menite să aducă un omagiu memoriei unuia dintre pionierii muzicii vechi din Transilvania, József Babrik, prematur dispărut în urmă cu 36 de ani şi care în 2010 a fost distins post-mortem cu acelaşi important premiu acordat la Budapesta. Cu experienţa artistică dobândită în peste trei decenii de scenă şi cu erudiţia unui spirit enciclopedic în aria muzicii vechi, cercetătorul ştiinţific, colecţionarul, instrumentistul şi pedagogul Endre Deák a prezentat în deschidere trei piese de muzică elisabetană (două songuri de John Dowland şi unul de Thomas Campion), în care a acompaniat la lăută vocea elegantă a sopranei Ildikó Keresztesi.
A urmat un moment neanunţat în program, dar care a produs publicului o puternică emoţie, prin rostirea unui laudatio la adresa lui József Babrik tocmai de către doamna Nóra Brandner, veche prietenă şi colaboratoare, iniţiatoarea uneia dintre primele formaţii de muzică veche din ţară. Student fiind, am descoperit mirajul sonurilor din manuscrisele şi codicele transilvănene şi prin discul editat la Electrecord de către această formaţie târgumureşană. Prezenţa la Miercurea Ciuc a doamnei Nóra Brandner (care de mai bine de două decenii trăieşte în Ungaria) şi pasiunea cu care a evocat personalitatea singulară a lui József Babrik m-au încredinţat o dată în plus că devotamentul pentru muzica veche, practicată cu fidelitate şi consecvenţă, se îmbogăţeşte şi se adânceşte în timp, fiind o "maladie" uşor transmisibilă şi fără remedii cunoscute. Plecăciunea adâncă în faţa talentului fecund al maestrului omagiat s-a cristalizat, în partea a doua a programului ansamblului Collegium, printr-o suită de piese scrise de József Babrik în stil renascentist şi aranjate - pentru structura instrumentală a formaţiei pe care o conduce - de către Endre Deák, tot în stil renascentist. A rezultat astfel un miraculos amalgam sonor, în care fuziunea subtilă între arhaic şi contemporan a dat acestor piese cu dublă apartenenţă savoarea unei formule secrete şi demult uitate din laboratorul unui alchimist modern.
Ansamblul Musica Historica şi rapsodul Tamás Kobzos Kiss au acumulat o vechime considerabilă în acest festival, locul lor la fiecare ediţie fiind de fiecare dată bine stabilit. Concertul care a încheiat ziua de festival a fost menit să marcheze o altă aniversare cu multe rotunjimi: 60 de ani de viaţă şi 20 de ani de participare neîntreruptă la manifestarea de la Ciuc a lui Kobzos. Preocuparea ca toate aceste prezenţe ale sale pe scena festivalului să aducă mereu ceva nou, să fie atractive şi incitante pentru public, a fost evidentă în cei şase ani de când îl urmăresc.
Artistul autentic ştie că nu se poate salva doar prin stil şi autenticitate, că are permanent nevoie de reînnoire, de repertoriu variat şi de formule de spectacol care să surprindă şi să încânte. Ca urmare, a hotărât ca aceste două decenii de ataşament faţă de publicul din Miercurea să le sărbătorească alături de prieteni apropiaţi, pe lângă ansamblul Musica Historica invitând un vechi colaborator, şi anume, pe Laszló Kuncz, o personalitate care a adus în program aerul elegiac al unui bard călător. Patru module distincte au stat la baza edificiului muzical construit în faţa spectatorilor care au dat viaţă curţii interioare a cetăţii: muzica trubadurilor şi a colecţiilor medievale, muzica veche bilingvă turco-maghiară, momentul omagial Ádám Horváth Páloczi (250 de ani de la naştere) şi cântecele lui Mihály Vitéz Csokonai. Un tip de diversitate care a readus în atenţie structura stratificată a unui program proiectat pe principiile jocului de puzzle, aşa după cum a fost pusă în operă întreaga seară de sâmbătă.
Fotografii de Gyula Adam.