De ce caut o logodnică cu trei nasuri sau Ideo Ideis, 2010 - locul unde m-am lecuit de timiditate

Mă numesc Mihai Olaru, am 16 ani şi de câteva luni trec prin experienţa unui adolescent care vrea o logodnică cu trei nasuri. E absurd, ştiu. Un absurd marca Eugène Ionesco.

Cu Ionesco m-am întâlnit în drumul de la şcoală spre casă. Şcoala e Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Sf. Gheorghe de Covasna, unde sunt elev în clasa a XI-a. Şi chiar aşa s-a întâmplat cu Jacques al lui Eugène Ionesco, mi-a ieşit în cale pe drum, pe la începutul lui 2010, când colegul meu Bogdan Ştiuriuc, care de ceva timp se juca de-a teatrul în trupa liceului nostru, mi-a spus: "Băi, am rămas fără Jacques, nu vrei să vii şi tu în trupa noastră? Hai să vezi cum e." Nu m-am gândit niciodată că aş putea să joc într-o piesă de teatru, dar în seara acelei zile m-a frământat serios propunerea prietenului meu. Mă tot gândeam cum naiba să urce pe scenă un bolnav de timiditate ca mine!? Până la urmă, a doua zi m-am dus cu Bogdan la repetiţii, am cunoscut-o pe regizoarea lor, actriţa Fatma Mohamed, şi uite aşa am devenit membru Ecou, că aşa se numeşte trupa, alături de alţi colegi din liceul nostru - Diana-Maria Grigoroşcuţă, Ana-Mirona Grigorescu, Bogdan-Andrei Ştiuruc, Cristina-Ramona Cioba, Noémi-Dalma Demeter, Dana Zamfir, Alina-Elena Boricean.

Sar peste săptămânile de repetiţii şi peste momentele când mă ascundeam de ochii colegilor, să nu mă vadă cum mă schimbam în hainele de scenă (v-am spus că eram groaznic de timid). Sar şi peste primul meu spectacol, că îmi este imposibil să vă descriu fabuloasele emoţii prin care am trecut. Sar multe momente pentru că vreau să ajung mai repede la Alexandria, unde am aşteptat cu nerăbdare să ajungem, după ce am primit vestea că trupa Ecou a fost selecţionată pentru a participa la faza finală a Festivalului Ideo Ideis. În ultimul moment, colega ce o juca pe Mama Roberta nu a mai putut merge cu noi la Alexandria, din cauza unor probleme de familie, iar Fatma a înlocuit-o cu o fostă membră Ecou, fără să ne dăm seama că încălcăm o regulă a Festivalului. Nici Fatma nu a putut merge cu noi la Alexandria, în acea perioadă avea un workshop în Germania, aşa că regizoarea noastră, după ce ne-a pregătit bine, ne-a lăsat pe mâna coordonatorului trupei Ecou, dna Carmen Grigoroşcuţă.

La Alexandria, de la sosire până la plecare totul a fost de poveste: spectacole cu mari actori ai scenei româneşti, ateliere în care ne-am descoperit trupul de parcă până atunci nu fusese al nostru, întâlniri neaşteptate, oameni, locuri şi repetiţii cu Jacques al nostru, la sfârşitul fiecărei zile, în camera din cămin sau în clasa în care ţineam dimineaţa workshop-uri cu trainerii. La ultima repetiţie cu noi de la Sf. Gheorghe, Fatma Mohamed ne-a spus să credem în spectacolul nostru, să nu ne fie teamă de eşec, să ne bucurăm de tot ce se întâmplă la Alexandria. Şi exact aşa am făcut, mai ales în ziua cea mare, când i-a venit rândul lui Jacques al nostru să se prezinte juriului şi publicului Festivalului Ideo Ideis. Am jucat cum nu am mai jucat niciodată. La sfârşitul spectacolului toţi spectatorii s-au ridicat în picioare, inclusiv juriul. Parcă eram într-un vis, din care ne-am trezit când am aflat că am jucat în afara competiţiei, din cauza regulii pe care am încălcat-o prin intrarea în distribuţia spectacolului nostru a unei foste membre Ecou, care nu mai era elevă. Dar noi deja luasem două premii, aplauzele publicului, care au fost pe bune, şi incredibila atmosferă a Festivalului Ideo Ideis, care m-a lecuit pentru totdeauna de timiditate şi pe care o vom păstra pentru totdeauna în sufletele noastre.

Trimit gândurile acestea pe adresa LiterNet-ului, pentru că vreau să afle şi alţii cum drumul dintre şcoală şi casă poate deveni o adevărată aventură spirituală, care îţi poate schimba viaţa, nu trebuie decât ca drumul ăsta să treacă şi prin teatru. Vreau să-i mulţumesc Fatmei Mohamed, dacă ea nu s-ar fi chinuit să facă din noi o adevărată trupă, nu am fi trecut prin experienţa Ideo Ideis, iar eu aş fi rămas un timid ce parcurgea drumul dintre şcoală şi casă ca un roboţel, fără bucuria căutărilor pe care am descoperit-o prin jocul de-a teatrul.