În jurul mesei - Cina cu bucluc / Pieces of April

April (Katie Holmes), eroina filmului Pieces of April, mi s-a lipit de suflet încă de la primele secvenţe, cînd am realizat că se află într-un moment de cumpănă şi că viitorul depinde, într-o anumită măsură, de capacitatea ei de a înţelege că nişte cartofi trebuie fierţi înainte de a fi pisaţi. Într-un sezon ca ăsta şi într-un loc ca Hollywood Multiplex, unde, la orice oră, planeta e ameninţată şi salvată în cel puţin trei săli diferite, era mare nevoie de un film independent care să amintească publicului că şi o modestă bucătărie poate fi un loc plin de primejdii. Această idee nu are mari şanse de a se face auzită în vacarmul Multiplexului (dacă vă hotărîţi să vedeţi filmul, grăbiţi-vă). Dar e o idee bună, şi dacă vă întîlniţi vreodată cu un film numit The Big Night (realizat în 1997 de Stanley Tucci şi Campbell Scott), nu vă lăsaţi amăgiţi de aerul lui modest: ideea n-a fost susţinută niciodată mai frumos decît în această comedie despre doi fraţi italieni care se chinuie să menţină pe piaţa americană, fără compromisuri, un restaurant italian “autentic” - ceva la fel de comercial ca un sanctuar; totul duce spre o masă-eveniment în care fraţii investesc totul şi spre o dimineaţă post-apocaliptică de neuitat, cînd reuşesc să-şi recupereze măcar prietenia de pe cîmpul de luptă al bucătăriei, împărţind în tăcere o simplă omletă.

La fel ca The Big Night, filmul lui Peter Hedges e construit în jurul unei mese mari, pe care April vrea s-o ofere, de Ziua Recunoştinţei, familiei ei, venită special pînă la New York. Dar bucătăria din The Big Night era camera de lucru a unui artist, în timp ce bucătăria din Pieces of April e camera de tortură a lui April, care nu poate să se atingă de curcan fără să-l scape pe jos. Nu că Hedges i-ar lăsa vreo şansă: atunci cînd un artist filmează cu o cameră digitală, ştii că, oricare i-ar fi subiectul - friptura de curcan sau carnea omenească dezvelită -, principala lui intenţie nu este să aţîţe poftele spectatorului. Epopeea curcanului e montată în paralel cu o călătorie cu maşina. În maşină se află tatăl lui April (Oliver Platt), bucălat şi împăciuitor, sora ei mai mică (Alison Pill), cuminte şi complexată, fratele ei (John Gallagher Jr.), care tot timpul face poze, bunica (Alice Drummond), care s-ar putea să nu fie atît de senilă pe cît pare, şi - în centrul atenţiei - mama (Patricia Clarkson), care are nişte pleoape grele de exasperare, un nas ascuţit şi un cancer.

O familie lovită de nenorocire face eforturi să se reunească într-o zi de sărbătoare; sună ca un tele-film. Numai că metodele lui Hedges nu au nimic de-a face cu ale televiziunii (îmbrăţişările automate, consolările călîi), nici cu ale Hollywoodului (convingerea că importanţa subiectului garantează prestigiul filmului, umanismul dubios care nu ştie să obţină recunoaşterea spectatorului decît sucindu-i mîna la spate). Hedges preferă să respecte legea enunţată cîndva de Tolstoi şi să investigheze lucrurile care deosebesc nefericirea acestei familii de nefericirile altora. Deci iat-o pe mamă bucurîndu-se de gustul unei îngheţate şi de foiala chinuită care întîmpină comentariul ei - “Cum poate cineva să nu creadă în Dumnezeu?”; sau dîndu-le de înţeles soţului şi copiilor că vrea să ţină un discurs solemn şi apoi aruncîndu-le în faţă - feţele acelea compătimitoare care-i excită maliţia - cîteva cuvinte de îmbărbătare înaintea întîlnirii traumatizante cu curcanul lui April. April e principalul ei ţap ispăşitor; oricît ar căuta amintiri frumoase cu April, nu-i vin în cap decît momente horror - April bombardîndu-şi sora cu chibrituri aprinse, April coafîndu-şi fratele cu bricheta. Şi în timp ce femeia asta caustică şi dificilă ca o mamă dintr-un sitcom îi enumeră păcatele, fiica aleargă prin tot blocul, încercînd să-şi convingă vecinii - o menajerie desprinsă clar din sitcomuri - să se ralieze la cauza disperată a curcanului ei. Hedges, aflat la debut în regie, a lucrat ca scenarist la About a boy , ecranizarea romanului lui Nick Hornby, şi maniera lui sceptică, incomodă, de a aborda situaţii şi personaje care de mult asigură televiziunii pîinea ei cea de toate zilele, aminteşte de Hornby. Hedges nu pare a-şi dori cu tot dinadinsul să fie reconfortant şi, tocmai de-aceea, efectul reconfortant al reuniunii de familie de la sfîrşit - vizualizată într-o serie de fotografii, amintirile frumoase ce-i lipseau mamei - pare cinstit, obţinut pe merit.

Ca efectul reuniunii din ultimele pagini ale romanului About a boy, cînd eroul simte că e “aproape ca şi cum i-ar fi fost dat să întrevadă ce însemna să fii om”.