Detectivi - Män som hatar kvinnor / Bărbaţi care urăsc femeile

Filmul Män som hatar kvinnor / Bărbaţi care urăsc femeile a fost un mare succes la el acasă, în Suedia, ca şi romanul pe care se bazează - primul volum dintr-o trilogie poliţistă numită Millenium, al cărei autor, Stieg Larsson, a murit la scurt timp după ce a predat-o la editură. (Volumele doi şi trei, la rîndul lor best-seller-uri naţionale şi apoi internaţionale, au fost şi ele ecranizate.)

Despre ce e vorba? Pe de-o parte, despre un jurnalist căzut în dizgraţie (Michael Nykvist), care e angajat de un industriaş ca să investigheze dispariţia unei nepoate de-a acestuia. Pe de altă parte, despre o post-adolescentă punkistă şi mare hackeriţă (Noomi Rapace), care se conectează de la distanţă la computerul jurnalistului şi-i urmăreşte astfel investigaţia. Traiectoriile celor doi sînt programate să conveargă - convergenţă care să dea naştere unui redutabil parteneriat de detectivi -, dar asta nu se produce decît în cea de-a doua oră a filmului regizat de Niels Arden Oplev. Pînă atunci, jurnalistul caută indicii în vechi fotografii şi jurnale, socializează cu lugubrele rubedenii ale angajatorului (clanul conţine doi-trei foşti nazişti) şi se plimbă pe insula pe care trăieşte respectivul clan: una peste alta, treburi destul de bătrîneşti. Cu excepţia unui moment în care, punînd cap la cap mai multe fotografii cu dispăruta, făcute la acelaşi eveniment, jurnalistul obţine un fel de mini-filmuleţ revelator, vînătoarea lui de indicii nu e din cale afară de cinematică. Sinistrele rubedenii sînt iniţial promiţătoare (încăperea în care sînt expuse portretele lor, pînă la cel mai îndepărtat strămoş, e ceva de film horror), însă spectatorul n-apucă să petreacă destul timp cu fiecare membru al clanului ca să-l poată cîntări ca lumea, iar scenariştii nu se pricep să le dea mici ticuri şi manierisme diferenţiatoare şi amuzant-suspecte. Oplev ţine un ochi pe peisajul insulei (multă pustietate, petice de zăpadă, ceruri de un bleu curat şi rece) sau, atunci cînd filmează scene de interior, pe ecleraj (clar-obscururi de Godfather, raze de soare reci), dar această calofilie doar face treaba să pară mai serioasă, n-o şi condimentează.

O condimentează, în schimb, ceea ce se întîmplă în partea cealaltă - la hackeriţă. În trecut, aceasta a stat ceva timp prin spitale psihiatrice. Acum s-a integrat în societate (în sensul că are un job), dar e în continuare ţinută sub supraveghere, iar supraveghetorul abuzează sexual de ea. Vedem două astfel de episoade (şi cu răzbunarea hackeriţei încă unul) şi, de fiecare dată, secvenţa se prelungeşte mult după ce-am prins ideea. Oare regizorul insistă numai din ambiţia de a ne face să privim în faţă urîţenia misoginismului? Sau încearcă să mai anime lucrurile aplicîndu-ne mici gîdilături pornografice? Dar nu ambivalenţa (sau duplicitatea) asta e problema: în artă, combinaţia de moralism şi senzaţionalism e una cu o tradiţie lungă şi respectabilă. Problema e că, în afara acestor injecţii periodice de violenţă sexuală, regizorul nu are alte resurse de a înviora spectacolul. Judecînd după munca lui de-aici, danezul Oplev pare unul dintre regizorii aceia competenţi tehnic şi complet lipsiţi de personalitate, pe care şcolile de film din acea parte a Europei (adică începînd din Germania şi mergînd spre nord) se pricep să-i scoată pe bandă rulantă. Într-un thriller ca The Ghost Writer al lui Polanski, personalitatea regizorului - un anume tip de umor, de ghiduşie perversă - dictează aproape fiecare aranjament al actorilor şi al obiectelor în decor, fiecare unghi de cameră şi durata fiecărui cadru. Aici, nimic de felul ăsta: nici o idee, nici o joacă, nici un pic de stil, doar profesionalism "solid" în sensul de "lemnos". Mi se poate răspunde că invocarea lui Polanski e nedreaptă, că Oplev n-a fost angajat ca să-şi manifeste personalitatea, ci ca să ilustreze cărţile lui Larsson, şi că un thriller poate suplini lipsa de stil prin alte calităţi. Dar care ar fi alea? O intrigă poliţistă care îi scoate încă o dată la defilare pe nazişti ca monştri buni la toate (tradiţie satirizată în Indiana Jones 3, atunci cînd Indy scuipă printre dinţi: "Nazişti! Îi urăsc pe tipii ăştia!") şi în care codurile unor mesaje secrete trebuie căutate încă o dată în Biblie? Atunci, poate vreo "chimie" specială între cei doi detectivi? E adevărat că hackeriţa e cel mai interesant element al filmului, dar sub ornamentele ei moderne (alea goth şi alea computeriste) nu e altcineva decît tradiţionala fecioară-violată-ce-devine-înger-al-răzbunării; iar jurnalistul e doar un cvadragenar prezentabil şi cumsecade. În carte, unul dintre ingredientele "chimiei" lor e zelul autorului (cunoscut şi ca jurnalist de stînga) de a demasca "orînduirea" (economică, socială, sexuală), căreia ambele personaje i-au simţit pe pielea lor strîmbătatea. Dar în film, componenta asta de pamflet dramatic e redusă pînă aproape de dispariţie şi, în lipsa ei, ca şi în lipsa unor probleme de enigmistică suficient de ingenioase încît să-i glamor-izeze pe detectivii care le rezolvă, "chimia" lor e doar pasabilă.