Să ducem cinemaul european în mall-uri, tovarăşi! - Män som hatar kvinnor / Bărbaţi care urăsc femeile

Bărbaţi care urăsc femeile e traducerea titlului original al filmului şi cărţii, Män som hatar kvinnor, deşi mai cunoscută e varianta engleză a titlului, The Girl With a Dragon Tattoo. Dacă literaţii au găsit în trilogia lui Stig Larsson influenţe din toţi marii autori de literatură poliţistă, cel mai mare succes de casă din toate timpurile din cinematografele suedeze şi daneze e, dacă vreţi, o combinaţie europeană de Se7en şi Twin Peaks, care se urmăreşte cu sufletul la gură.

După marele succes de casă al filmului în întreaga lume, succes care a vândut şi mai bine cele trei romane postume ale lui Stieg Larsson (jurnalist suedez de stânga decedat în 2004, la 50 de ani, în urma unui infarct), Hollywoodul a devenit interesat de Bărbaţi care urăsc femeile şi de posibilitatea acestuia de a scoate bani.

Un remake al filmului va fi în curând realizat de cine credeţi? - David Fincher -, iar Brad Pitt, Johnny Depp şi George Clooney au fost interesaţi de rolul principal masculin oferit până la urmă de cei de la Sony Pictures lui Daniel Craig, la sfârşitul lunii iulie 2010.

Că un remake al unui film european care a rupt gura lumii în 2009, formatat după reţeta hollywoodiană, va depăşi ca ecou originalul e foarte greu de crezut şi sună chiar sinucigaş. Filmul regizat de danezul Niels Arden Oplev e o întreprindere serioasă şi profesionistă, care pe durata a 152 de minute nu lasă să se întrevadă nicio o notă falsă, nicio rupere de ritm, ochi dus din scenariu sau derapaj regizoral.

Precis decupat, filmul ne scuteşte de genericul amplu de început şi ne introduce rapid în subiect. Un bărbat în vârstă, într-un birou elegant şi retro, deschide un plic în care se află o floare presată. Bărbatul se uită pe ştampilă, vede că plicul a venit din Hong Kong şi începe să plângă.

În scena următoare, un cunoscut jurnalist, Mikael Blomkvist (Michael Nykvist) e condamnat la trei luni de închisoare pentru că a făcut acuzaţii false de corupţie la adresa unui mare om de afaceri. Pentru cine nu a parcurs mai întâi cartea şi nu ştie despre ce e vorba, filmul e - normal - mult mai surprinzător.

Blomkvist va fi angajat de bărbatul din debutul filmului, Henrik Vanger (membrul unei proeminente familii de afacerişti), să descifreze misterul dispariţiei nepoatei sale, Harriett, în urmă cu 40 de ani. Niels Arden Oplev reuşeşte să cultive misterul o bună parte din film, graţie unui scenariu bine articulat, fără nimic în plus, şi a unei regii care foloseşte în mod optim imaginile foto sau video de epocă, în aşa fel încât acestea să reveleze şi în acelaşi timp să ascundă adevărul până când nu va fi venit vremea să-l aflăm.

Portretul fetei care este în film Harriet e, de pildă, o oglindă a diferitelor etape ale anchetei jurnalistului. Expresivitatea figurii tinerei - cu un zâmbet care îl concurează pe cel al Mona Lisei - face ca Harriet să pară când o victimă, când ascunzând ceva nu foarte kusher.

Mizând pe fascinaţia pe care imaginile din trecut o au asupra noastră, ca şi pe cea creată de imaginea fotografică / video ca înregistrare fidelă / mincinoasă a realităţii, filmul ne ţine atenţia încordată şi ne face să vrem să descoperim în acelaşi timp cu eroul, sau chiar înaintea lui, toate necunoscutele ecuaţiei.

Mi-e greu să cred că Daniel Craig, aflat în plină suită "James Bond", va fi cel puţin la fel de credibil ca suedezul Michael Nykvist care e atât de uman şi de convingător cu burtica ascunsă sub tricou şi aparenţa sa atât de puţin glamour. Nykvist e un actor foarte bun şi fotogenic, deşi nu arată ca Brad Pitt, iar alchimia cu marea descoperire a actoriei europene, Noomi Rapace, transformată total în hackeriţă agresivă cu piercinguri şi două pachete de ţigări pe zi e pe cât de imposibilă la început pe atât de normală când cei doi ajung în pat.

Filmul e profesionist şi sobru în toate aspectele sale. Capacitatea lui Stieg Larsson de a duce mai multe subintrigi în acelaşi timp e păstrată de Rasmus Heisterberg şi Nikolaj Arcel, al căror scenariu reuşeşte să păstreze amplitudinea romanului, creând personaje vii, complicate cărora le dă ocazia să se transforme. De asemenea, scenariul păstrează acute şi trimiterile la activitatea anti-extremă dreaptă a jurnalistului Stieg Larsson (care au dus la interpretări ale cauzei morţii sale subite.).

Imaginea lui Eric Kress profită din plin de albeaţa îngheţată a iernii din insula Hedeby, introducând note eterice (flashback-urile jurnalistului cu imagini din propria copilărie) sau sumbre (cumplita experienţă a personajului lui Noomi Rapace, violată de cel care ar fi trebuit să-i supravegheze reintegrarea socială după ieşirea din închisoare).

Bărbaţi care urăsc femeile e cinema comercial de calitate, deşi graniţa dintre film comercial şi film de artă e tot mai puţin vizibilă azi (o distincţie s-ar putea face din punctul de vedere al mizei financiare), şi e o tentativă mai mult decât reuşită de a aduce cinematografia europeană nu la sate (!), ci în mall-uri.

Independenţa Film, distribuitorul român al filmului, va prezenta în lunile octombrie şi noiembrie 2010 şi celelalte două părţi ale Trilogiei Mileniului, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. Din cauza scenelor cu conţinut erotic, Bărbaţi care urăsc femeile e interzis la noi spectatorilor sub 18 ani. Trilogia Mileniului a fost publicată şi în limba română, de Editura Trei, începând cu 2008.

Män som hatar kvinnor / Bărbaţi care urăsc femeile,
regia Niels Arden Oplev,
cu: Michael Nykvist, Noomi Rapace, Lena Endre, Sven-Bertil Taube.