Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea

TIFF-ul 2010 a programat două filme emblematice pentru cinematografia românească. Nu am apucat să-l întreb pe Mihai Chirilov dacă gestul de a pune Reconstituirea şi Declaraţie de dragoste în aceeaşi ediţie a fost premeditat sau nu. Eu cred că da.

Cele două filme realizate de Lucian Pintilie în 1968, respectiv Nicolae Corjos în 1984, ne-au influenţat în mod diferit. Cineaştii de ultimă sau, mă rog, penultimă generaţie - Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean, ş.a.m.d. - au fost de mai multe ori chestionaţi în legătură cu relaţia pe care o au cu cinematografia românească de dinainte de ei. Toţi au numit un singur regizor preferat, Lucian Pintilie, amintind de filmul Reconstituirea ca de un reper în "conştiinţa lor cinematografică". Sunt şi critici - Alex. Leo Şerban, de pildă, care susţin tăios că cinematografia românească a început o dată cu Reconstuirea. (Dar Moara cu noroc? Dar Pădurea spînzuraţilor? Dar Meandre? - se aud voci din public.)

De cealaltă parte, se află publicul, pentru că - să nu ne amăgim -, dacă s-ar face un sondaj cu cele mai iubite filme româneşti din toate timpurile, unul la care toată suflarea patriei să voteze, filmele lui Lucian Pintilie ar fi depăşite lejer de cele ale lui Sergiu Nicolaescu. Într-un asemenea top probabil că şi Declaraţie de dragoste s-ar clasa deasupra filmului Reconstituirea. Recent, am vorbit cu nişte liceeni născuţi după revoluţie, prin 1993-1994. Printre filmele româneşti favorite au pomenit şi seria începută cu Declaraţie de dragoste. Pe listă mai figurau filmele lui Sergiu Nicolaescu despre comisarul Moldovan şi cele cu Mărgelatu, dar şi Marilena de la P7. Paradoxal, liceenii cu care vorbisem nu erau la curent cu filmele lui Porumboiu, de pildă, în vreme ce 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau Moartea domnului Lăzărescu nu le plăcuseră pentru că erau prea "ca-n viaţă".

Filmul lui Nicolae Corjos are pagină pe wikipedia, unde se spune că e "un tulburător film despre iubire şi viaţa de licean". "Bine, dar ştiţi că realitatea pe care o vedeţi în Liceenii nu era cea din viaţa de zi cu zi. Ca să treacă de cenzura comunistă, un film trebuia să fie destul de soft", le-am spus liceenilor. Îmi aduc aminte că în anul în care ieşea filmul lui Nicolae Corjos era în vogă melodia Lady in Red, pe care ne digeram primele iubiri. Şi asociam - eu cel puţin - cu greu aceste iubiri cu cele din Liceenii, căci la 14 ani îţi dădeai seama ce însemna un film "de actualitate", "cu şi despre tineri", ş.a.m.d., tu - ca fraged utecist învăţat cu cozile la lapte şi sinceritatea în două viteze.
 
În cu totul alt registru se află Shukar Collective Project, documentarul original HBO realizat de Matei-Alexandru Mocanu, cu premiera în proiecţie specială la TIFF. E un film chiar "mişto", pentru că maniera în care împachetează materialul - mărirea şi decăderea proiectului Shukar prin părerile celor implicaţi oferite prin talking heads şi ilustrări cu imagini din mediul fiecăruia şi concerte - cunună numai bine conţinutul cu forma şi mai ales cu stilul Shukar Collective. Nu te plictiseşti nicio clipă; în permanenţă, rezolvările la îndemână sunt faultate de echipa lui Mocanu.

Pusă pe tapet, povestea Shukar Collective se mută pe ecran cu bune şi cu rele - adică şi cu referiri la talentul nativ extraordinar al lui Tamango, Napoleon şi Clasic - în stare să se epuizeze înaintea unui concert într-un jam session colegial sau care nu puteau înregistra la început dacă nu stăteau unul lângă altul, dar şi discuţii legate de bani, vedetisme, "acomodarea cu băuturile", inele dispărute într-un concert din străinătate, unul dintre ţigani care se scapă în pantaloni la primul zbor cu avionul. Cu alte cuvinte, ţiganii au muzica în sânge, dar de ţigănit, şi albii, şi românii se ştiu ţigăni. După cum spunea unul dintre "albi" - adică unul dintre românii din Shukar Collective - în acest documentar muzical fără legătură aparentă cu problematica etnică, "sunt diferiţi de noi. Simplu ca bună ziua."