În mai totul dă în clocot. Cu o ureche la Cannes şi doi ochi pe site-ul TIFF-ului, bifez pe listă ce e de rezolvat. Cererea de concediu de semnat, rezervările de făcut, programul de printat şi împănat cu X-uri, sublinieri şi notiţe în genul "Leo / Iulia / Codruţa / Andrei... zic că e de neratat" sau "Premiu la Veneţia / Cannes / Berlin..." sau "Regizorul lui azuloscuro...". O oră de somn în plus pe noapte de "colectat" ca un fel de rezervă strategică pentru Cluj, locul în care se doarme puţin deşi se stă foarte mult în întuneric. De verificat pe mai multe siteuri previziunile privitoare la vremea de la Cluj pe timpul festivalului - pesimismul meteorologilor adaugă încă un pulovăr şi o umbrelă bagajului, dar optimismul indus de curgerea zilelor, orelor, minutelor nu poate fi "diluat" de posibile picături de ploaie.
Cînd iau biletul de tren sunt deja pe ultima linie dreaptă. "Un tren spre Cluj vă rog, mai pe seară... Aha! Pleacă la 20,30 şi ajunge la 5 dimineaţa. Dar unul care să ajungă ceva mai târziu, pe la 7-8 dimineaţa, nu există?". Răspunsul e haios-românesc: "Altul nu e, dar staţi liniştit, ajunge pe la 7 că are întotdeauna întârziere.". Sunt nedumerit: "Şi atunci de ce nu afişaţi de la început că ajunge la 7?", dar doamna simpatică din spatele ghişeului mă lămureşte: "Nu mai e clasificat ca Accelerat dacă recunoaştem că face peste 10 ore".
Ultimele zile se scurg lent, dar vine seara de joi şi plec la Cluj. Plec la Cluj! Yupee! De fapt Plecăm la Cluj!, căci trenul e plin de oameni cunoscuţi, cu aceeaşi lucire în ochi, cu aceeaşi nerăbdare în gesturi, cu aceleaşi programe răsfoite iar şi iar în mână. Suntem un fel de familie, o familie ce se reuneşte la acest Crăciun al filmului care e TIFF-ul. Ne salutăm cu gesturi largi sau doar din cap, scurt, fără să ne ştim întotdeauna numele. Generaţiile se mai schimbă, unii mai lipsesc câteva zile căci se mai împart între Sibiu cu al său (excelent) Festival de teatru şi Cluj, dar sentimentul de apartenenţă se păstrează.
***
Nu cred să mai existe vreun clujean (între 6 şi 80 de ani, cel puţin) care să spună că nu a văzut măcar un film... Dacă în 2009 au fost nenumărate săli noi deschise sau amenajate pentru proiecţii pe perioada Festivalului, în 2010 s-a mai "inventat" un loc, chiar în Piaţa Centrală, în aer liber. Un ecran-balon imens umflat în fiecare seară a găzduit filme cu alură de blockbuster, dar cu calitate de TIFF: filme premiate cu Oscaruri (Precious, Crazy Heart), documentare cu fotbalişti sau comedii lejer-subversive (Soul Kitchen, A Matter of Size). Sau minunatul Baaria al lui Giuseppe Tornatore, pe care e păcat să îl vezi înghesuit pe un ecran mic.
Şi că vorbim de ecrane mici, am fost recunoscător TIFF-ului pentru parteneriatul cu mubi.com un site ce a oferit gratuit pe perioada festivalului posibilitatea de a vedea online şase din cele 12 filme ale competiţiei. Dacă până acum noaptea de TIFF era lipsită de oferte cinematografice, căci între ora 2 şi ora 10 nu rula nimic, de data asta lucrurile s-au rezolvat. Teoretic au existat variante ca să nu dormi deloc:).
Vedeta anului a fost Wim Wenders, un regizor cu 50 de filme la activ, multiplu premiat la Cannes şi "inventatorul", alături de Ry Cooder al curentului Buena Vista Social Club, ce a redescoperit şi lansat pe scenele din toată lumea o serie de muzicieni uitaţi din Cuba lui Castro (unii din ei au ajuns de mai multe ori în ultimii 20 de ani şi în România). Nu ne-am întâlnit, deşi a hoinărit mult prin oraş şi nişte prieteni l-au fotografiat cum stătea liniştit la rând să-şi cumpere îngheţată.
Dincolo de toate astea însă, TIFF-ul 2010 a fost, pentru mine, al filmului românesc. Au fost 13 noi filme şi trei serii consistente de scurtmetraje, foarte diverse, pentru toate gusturile. Pentru prima dată am avut senzaţia că începem să avem o adevărată industrie cinematografică şi că e foarte posibil ca publicul românesc să regăsească drumul spre cinematografe la filme româneşti.
Felicia, înainte de toate (r. Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf) e tulburător. Sfâşietor şi crud-nemilos, scris cu un simţ al detaliului impecabil, regizat cu mână sigură şi perfect jucat. Ozana Oancea (Felicia) e parcă născută în lumea acestui film, pe Ileana Cernat (mama) îţi vine să o baţi, deşi (sau tocmai pentru că) vrea doar binele copilului ei şi nu înţelege ce e greşit în modul ei de a gândi.
Marţi, după Crăciun (r. Radu Muntean) face o incizie fină în carnea unei relaţii ce se destramă. Discreţia şi delicateţea sunt cheia acestui film care se sprijină pe interpretări fără cusur din partea Mirelei Oprişor, a lui Mimi Brănescu şi a Mariei Popistaşu.
Bună! Ce faci? (r. Alexandru Maftei) a fost o revelaţie. A fost cel mai "lipicios" film românesc din TIFF. Are idee şi miez de comedie romantică, aşa că am ieşit din sală cu inima uşoară şi cu zâmbet pe buze. Nu există nici o scăpare în scenariu (scris de Lia Bugnar) şi are multe scene pur şi simplu frumoase (pianul ce se aude cînd Ea apasă tastele calculatorului e doar una din ele...). O să facă săli pline şi o să bucure multă lume.
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică) a umplut până la refuz cinematograful Republica, cel mai mare al TIFF-ului. Fiecare cuvinţel al lui Ceauşescu a fost ascultat cu atenţie de fiecare spectator, ceea ce nu ştiu dacă s-a întîmplat în momentul în care au fost rostite. Am râs mult, dar m-am şi îngrozit. Opţiunea de a lăsa imaginile fără comentariu e de fapt e unica posibilă. Într-o ţară normală acest film ar trebui comentat şi disecat pe îndelete, pentru că sunt multe lucruri de înţeles, învăţat, asimilat şi depăşit în el.
Medalia de onoare (r. Călin Netzer) propune un Victor Rebengiuc într-un rol perfect. Personajul lui într-un fel perechea Feliciei, e tatăl care a răvăşit viaţa copilului său şi care încearcă să repare lucrurile, aşa cum se pricepe. E emoţionant şi tragic în deruta sa şi în felul în care se agaţă de un lucru exterior ca să îşi găsească un loc în lume, ca să îşi revalorizeze viaţa.
Aurora lui Cristi Puiu e un film poate să trezească pasiuni sau plictiseli, ambele extreme. Filmul lui a fost cel mai disputat din întreg festivalul, deschizând multe linii de discuţie şi dezbatere. Importanţa lui se va vedea peste câţiva ani, căci Puiu dă câte un brânci cinematografiei româneşti cu fiecare film.
Eu când vreau să fluier, fluier (r. Florin Şerban), Francesca (r. Bobby Păunescu) şi Kapitalism - reţeta noastră secretă (r. Alexandru Solomon) şi-au confirmat succesul făcând din nou săli pline, Dacia, dragostea mea (r. Julio Soto, Ştefan Constantinescu) a amuzat şi trezit amintiri nostalgice, iar Portretul luptătorului la tinereţe (r. Constantin Popescu), Mănuşile roşii (r. Radu Gabrea) şi Caravana cinematografică (r. Titus Muntean) explorează în mod diferit trecutul comunist, cu un plus valoric pentru primul. Scurtmetraje remarcabile (Colivia şi Lord regizate de Adrian Sitaru sau Captivi de Crăciun al Iuliei Rugină) au completat fericit aventura mea românească.
Să spun mai mult e inutil. TIFF-ul trebuie trăit ca să fie înţeles! Ne vedem la anul.