Melodramă intimistă cu emigranţi români în Italia - Mar Nero

Inspirat din experienţa bunicii regizorului, Federico Bondi, Mar Nero foloseşte câteva clişee despre  români, deşi mizează pe latura umană a relaţiei dintre o italiancă în vârstă şi menajera ei - fată muncitoare plecată de la Sulina ca să strângă bani pentru viitorul copil. Nu e un film făcut cu rele intenţii, dar e defectuos construit şi, din această cauză, ar putea fi acuzat de rea-voinţă.
 
"La 1 ianuarie vor intra şi românii în UE şi vor fi la fel ca noi", îi spune doamna Gemma (Ilaria Occhini) vecinei ţaţe de la parter care o ameninţase pe proaspăta ei menajeră, Angela (Dorotheea Petre) că o va turna la poliţie pentru că lucrează la negru. "La fel ca noi" sună puţin strâmb (nu au şi românii două mâini, două picioare?...), dar  aceşti oameni ştiu puţine lucruri despre România.
 
Iar cineva care are şi mai puţine cunoştinţe va afla din Mar Nero că menajerele românce sunt mai cu bun-simţ decât ucrainencele; că românii din Italia fac picnicuri vara pe câmp, între un râu şi o cale ferată, ca ţiganii;  că românii sunt oameni credincioşi (la Sulina, blocul Angelei e chiar vizavi de biserică); că România e o ţară cu o geografie superbă (Delta Dunării, cel puţin, e mirifică), dar de o sărăcie dezolantă, cu blocuri care îţi cad în cap, câini jigăriţi, căruţe cu cai, Dacii prăfuite şi locuitori îmbrăcaţi ca în timpul războiului. Un fel de lumea a treia care, nu mă înţelegeţi greşit, dă oameni de calitate, primitori, harnici şi cinstiţi.
 
Poate ştia doamna Gemma ce spunea. Scenariul foloseşte multe clişee, dar nu reuşeşte (sau nu încearcă) să le şi dinamiteze la momentul oportun. Angela e o tânără curată şi cuminte, care şi-a lăsat soţul (Vlad Ivanov) la Sulina şi s-a dus în Italia să facă un ban. E atentă şi răbdătoare cu femeia suferindă şi mizantroapă care a angajat-o şi care pare dispusă să-i facă viaţa amară.
 
Povestea se concentrează pe cele două femei, dar Federico Bondi nu are suficient talent sau nu a avut suficientă răbdare la scris, astfel încât relaţia aspră dintre cele două să evolueze treptat spre o prietenie caldă, iar scenele repetitive să ducă la o obişnuinţă care să nu ne plictisească. Prea dintr-o dată şi prea repede se topeşte doamna Gemma, prea cuminte şi veşnic zâmbitoare e Angela. Prea puţin sunt construite personajele principale şi prea puţin material are povestea de oferit.
 
În economia scenariului, momentul culminant - dispariţia soţului Angelei, care o determină pe doamna Gemma să plătească drumul pentru amândouă până la Sulina - e cel mai puţin tratat. Călătoria italiencei în România ar fi putut echilibra schimbul de umori dintre cele două personaje, schimbând ceva şi în interiorul femeii în vârstă, făcând-o nu doar s-o înţeleagă mai bine pe Angela, dar şi să se înţeleagă pe sine.
 
Normal că românii care pleacă în Italia să muncească o fac pentru că o duc greu acasă, dar nu toţi locuiesc în ghetou. Faptul că regizorul filmează - pe lângă peisaje -  doar blocurile triste din Sulina îţi creează senzaţia că aşa e toată ţara.
 
Şi deznodământul e bizar, presupunând că ar "deznoda" ceva încâlcit. Rămânând acasă, ca să nu-i mai dea ocazia soţului s-o înşele (!), Angela dă dovadă de putere? E o decizie înţeleaptă care îi dă o lecţie în plus italiencei? Pretextul călătoriei în România pare să fi fost mai mult Delta Dunării, care e într-adevăr superbă prin vizorul aparatului de filmat, dar care nu acoperă golurile prea mari ale scenariului.
 
Mar Nero, primul lungmetraj al lui Federico Bondi, e o producţie Film Kairos şi Rai Cinema (Italia) în coproducţie cu HiFilm Production (România) şi Manigolda Film (Franţa). Pe blogul filmului, marnero.wordpress.com, au început să fie postate şi poveşti ale emigranţilor români din Italia. Poate că reacţiile lor la film ar fi cele mai interesante.