Nu sunt indiferentă la dramele emigranţilor

Laureată la Cannes, în secţiunea Un certain regard, cu premiul pentru cea mai bună actriţă, în 2006, Dorotheea Petre interpretează o tânără româncă plecată în Italia în pelicula italiană Mar Nero. Inspirat dintr-o poveste reală - bunica regizorului Federico Bondi a fost îngrijită de o româncă -, filmul este cronica relaţiei dintre Angela (Dorotheea Petre) şi Gemma (Ilaria Occhini). Între cele două femei de vârste diferite, aparţinând unor culturi diferite se înfiripă o legătură emoţională puternică.

Ana-Maria Onisei: Care a fost cel mai important lucru pe care ai vrut să-l redai pe ecran, acel ceva universal, specific unui emigrant român şi Angelei, personajul pe care îl interpretezi în Mar Nero, care să facă personajul credibil şi emoţionant?
Dorotheea Petre: Vorbind cu emigranţii şi familiile lor am înţeles că cel mai trist lucru pentru un emigrant este despărţirea de familie, singurătatea, dependenţa de bunul plac al celor de acolo şi statutul de cetăţean de categoria a doua. Asta am dorit să imprim personajului meu.

A.M.O.: Ai vreo nemulţumire legată de Mar Nero?
D.P.: Nu am nemulţumiri şi regrete faţă de niciun proiect. Fiecare film are destinul său. Sunt încântată de cum a ieşit filmul şi sunt foarte ataşată de povestea asta. Sper că va fi apreciat, şi, cel mai important, pe placul publicului.

A.M.O.: E o secvenţă foarte specială în film. Gemma o trimite pe Angela pentru prima dată la cumpărături şi, la întoarcere, îi cere, cumva bănuitor, să-i arate bonul. Angela e timorată, încurcată, emoţionată. Cum ai gândit-o?
D.P.: Farmecul scenei stă tocmai în raportul fără niciun dubiu stabilit între cele două. Este un moment scurt, dar intens. Angela este ca un copil nedreptăţit şi pentru mine scena a fost o ocazie să dezvălui calităţile umane ale ei. Nu se revoltă, ba este uşor amuzată de temperamentul bătrânei. O compătimeşte pe Gemma şi o priveşte cu un sentiment de duioşie. În scena asta, Gemma e cea simpatică. Este vorba despre faptul că trebuie să luăm oamenii aşa cum sunt, fără să-i judecăm sau să ne simţim jigniţi de atitudinea lor. De cele mai multe ori, nu are legătură cu noi ci cu ei, cu problemele lor la un nivel profund. Angela ştie asta.

Îngrijită de o româncă

A.M.O.: Ce indicaţii ai primit de la regizorul Federico Bondi, cum arată perspectiva unui străin asupra emigrantului român?
D.P.: Fiind vorba de o experienţă personală, Federico exprimă foarte precis coordonatele personajului. Pentru el, Angela era un înger, întruchiparea inocenţei şi a generozităţii. Este o experienţă personală, bunica lui chiar a fost îngrijită în ultimii ani de viaţă de o româncă pe nume Angela. Federico a fost profund mişcat de relaţia dintre cele două femei şi de faptul că bunica lui a înflorit practic de când o avea pe această femeie alături de ea.

A.M.O.: Ai avut aproape, în familie, printre prieteni sau chiar în propriul parcurs, o experienţă de tip emigrare?
D.P.: Nu am apropiaţi emigranţi, dar aceste poveşti sunt foarte prezente în viaţa noastră, mai ales în ultimii ani, şi nu sunt indiferentă la dramele celor aflaţi în această situaţie.

A.M.O.: Ce reacţii au fost la premiera italiană la Mar Nero?
D.P.: Filmul a fost foarte apreciat de critica italiană şi am simţit entuziasmul lor faţă de un film care tratează în mod pozitiv un emigrant român. Mulţi spectatori aveau lacrimi în ochi fiindcă trăiseră experienţe bune legate de emigranţii români sau erau pur şi simplu emoţionaţi de poveste.

A.M.O.: Jurnaliştii italieni te-au întrebat despre emigranţii români?
D.P.: Desigur, m-au întrebat cum mi-am construit rolul, dacă am cunoscut-o pe adevărata Angela. Cred că sunt foarte mulţi italieni care nu se regăsesc în prejudecăţile legate de români manifestate făţiş. Ca actor, e foarte important să te simţi la fel ca ceilalţi.

A.M.O.: Tu cum te poziţionezi faţă de subiectul Mar Nero? Mai e nevoie acum de o poveste despre emigranţii români în Italia, în contextul repatrierilor masive?
D.P.: Contextul social nu prea ne ajută, iar saga emigrantului român mai are destule episoade. Subiectul e generos şi cu siguranţă ne-ar ajuta să se facă şi alte filme care să-l ilustreze realist. Sau măcar o campanie socială care să schimbe prejudecăţile legate de emigranţi. Pe blogul oficial al filmului s-a lansat campania Din Italia, cu prietenie, prin care românii din Italia pot să împărtăşească cu cei de acasă din poveştile lor frumoase de viaţă. Mă bucur că există astfel de iniţiative prin care să vedem că povestea Angelei nu este una singulară, ci este povestea a milioane de români. Există peste două milioane de emigranţi români şi cu siguranţă multe dintre poveştile lor sunt cel puţin la fel de emoţionante.

A.M.O.: Pe durata documentării pentru personajul tău ai vorbit cu românce care au experienţa unei plecări în străinătate?
D.P.: Am vorbit cu românii din Florenţa care urmau să-şi joace propriul rol în film. Erau cu toţii foarte drăguţi, iar cu unii ţin şi acum legătura. Poveştile lor sunt diferite, dar au aceeaşi dramă - despărţirea de familie, prejudecăţile celorlalţi... Am auzit foarte multe poveşti care m-au impresionat. Cele mai triste erau cele în care aceste femei îşi lăsau copiii în ţară în grija bunicilor. Din câte ştiu, în România sunt sate şi oraşe întregi în care familiile sunt divizate, adulţii au emigrat, iar copiii sunt rămaşi în grija rudelor sau singuri.

A.M.O.: Ai jucat alături de Ilaria Occhini, o importantă actriţă italiană. Cum a fost să relaţionezi cu ea?
D.P.: A fost o experienţă minunată, Ilaria fiind o actriţă superbă într-un om superb. Am comunicat foarte bine şi mi-aş dori să mai lucrăm împreună. Era fascinant să joci alături de o actriţă cu experienţa, cultura şi talentul ei.

A.M.O.: Ce aţi identificat drept tensionat şi ce drept cald şi uman în povestea confruntării dintre o italiancă cu clasă şi o tânără emigrantă română?
D.P.: Amândouă am fost de acord că cel mai emoţionant şi poate cel mai important mesaj în povestea lor este că uneori prietenia se naşte în cele mai neaşteptate împrejurări şi nu cunoaşte reguli sau bariere.

Lumea este aşa cum eşti tu

A.M.O.: Te-ai născut la Eforie, într-o familie numeroasă, ai trei fraţi. Cât din viaţa şi din regulile învăţate la Eforie aplici astăzi ca actriţă?
D.P.: Am pornit în viaţă exact ca o persoană obişnuită, petrecându-mi copilăria pe malul mării, în ceea ce lumea numeşte un orăşel. Mie însă mi se părea totul imens şi magic. Îmi plăcea să pictez şi să desenez, să recit poezii. Am simţit că vreau să duc o viaţă dedicată artei şi că asta înseamnă libertate. Mi-am dorit foarte mult să fiu actriţă, am luptat pentru asta şi cred că de asta munca mi-a fost răsplătită.
Marilyn Monroe a spus într-un interviu, când era deja celebră: "Când mă uit la Hollywood noaptea, obişnuiesc să-mi imaginez că sunt mii de fete care locuiesc singure ca mine şi visează să devină actriţe. Dar nu-mi fac griji pentru ele, căci eu visez cel mai tare". Îmi trăiesc visul, mă bucur de el şi continuu să-mi doresc.

A.M.O.: Care e cel mai puternic lucru pe care-l păstrezi din copilărie?
D.P.: Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat pe când eram copil şi pe care încerc să-l aplic şi în meseria mea este că lumea este aşa cum eşti tu. Că este foarte important să fii sincer cu tine mai ales. Tot ce gândeşti şi faci se imprimă pe tine şi se reflectă pe faţa ta. Obişnuiam să ajung să semăn cu oamenii cu care îmi petreceam cea mai mare parte a timpului şi am înţeles că pot folosi această expresivitate.

Maternitatea mi-a schimbat priorităţile

A.M.O.: Pe pagina ta de Facebook, la o fotografie, o elevă a tatălui tău, profesor de fizică, scrie că eşti modelul ei. Când mergi la Eforie, oamenii te întreabă despre viaţa ta de actriţă, îşi imaginează lucruri diferite de realitate?
D.P.: Sunt emoţionată când mi se întâmplă lucruri de genul ăsta. Când eşti actor, oamenii te privesc cu admiraţie, e ceva care-i atrage. Într-adevăr, să fii actor e magic. E minunat şi cu toate astea e foarte important să te simţi la fel ca ceilalţi, nu diferit de ceilalţi. Desigur că oamenii mă tratează diferit, sunt emoţionaţi şi mândri că mă cunoşteau de mică. Dar eu sunt aceeaşi fată din Eforie Nord pentru prietenii, vecinii, cunoştinţele mele...

A.M.O.: Eşti şi o femeie împlinită, ai făcut şi un copil. Cum te-ai adaptat la perioada de sarcină, în care n-ai putut lucra? Cred că e provocator şi frumos, dar şi greu să gestionezi asta.
D.P.: Nu, n-a fost greu şi nu m-am temut de nimic. Am filmat gravidă şi nu a fost nicio problemă. Am avut norocul să am o sarcină uşoară şi mi-am revenit foarte repede fără mari eforturi. Şi bineînţeles entuziasmul, bucuria de a fi mămică mi-au dat şi mai multă energie să le fac pe toate.

A.M.O.: Ai spune că te-a schimbat maternitatea?
D.P.: Când eşti mamă, nu mai eşti niciodată singura din gândurile tale. Te gândeşti întotdeauna de două ori, o dată pentru tine şi o dată pentru copilul tău. Tot ce fac, fac cu ea în gând. Mi-a schimbat priorităţile, sunt mai puternică şi mai empatică.

A.M.O.: Mergi la multe seminarii şi activităţi care nu au neapărat legătură directă cu meseria ta. O faci ca să aduni gesturi şi poveşti de la oameni?
D.P.: Merg să cunosc oameni diferiţi din pură curiozitate sau întâmplare, dar, de cele mai multe ori, să văd de ce anume sunt interesaţi ceilalţi oameni, să văd care este punctul comun de interes, să mă inspir, într-un cuvânt.

A.M.O.: De unde vine nevoia de a te încărca de la oameni?
D.P.: În meseria mea, pregătirea pentru un rol nu o faci în cele câteva săptămâni de repetiţie, ci o faci zi de zi, prin ceea ce faci, ce simţi, ce laşi să ţi se întâmple, prin ceea ce laşi să te modifice, să-şi pună amprenta asupra ta. Asta se întâmplă la nivel subtil în fiecare zi şi îti alcătuieşte lumea interioară care se vede pe ecran şi nu poţi face absolut nimic s-o ascunzi.

A.M.O.: De exemplu, ai mers la un seminar despre optimism.
D.P.: Da, ca să văd ce discută oamenii pe această temă, pentru că urmează să deschid o şcoală de actorie şi optimismul are legătură cu modul în care eu lucrez, pentru că, de fapt, această profesie este bazată pe comunicare. Iubesc sincer ce fac, îmi place să descopăr idei şi îmi place să le împărtăşesc cu ceilalţi. Ideile pot veni de oriunde, trebuie doar să ştii să le recunoşti pe cele bune. Uneori mă îndrăgostesc de o primă idee care e ca o primă piesă mică dintr-un puzzle. Când construiesc un personaj, ideile îmi vin uneori pe bucăţi, apoi le conectez pe parcurs... De exemplu, pot să încep cu nişte buze roşii sau cu felul în care personajul îşi bea cafeaua... Eu îi spun metoda puzzle-ului, dar este un stil pe care l-am împrumutat de la David Lynch.

Carte de vizită

Dorotheea s-a născut la 9 ianuarie 1981. A copilărit în Eforie Nord, a absolvit Colegiul Pedagogic din Constanţa, iar la 22 de ani a fost admisă la UNATC. Un an mai târziu a debutat în lungmetrajul Ryna, regizat de Ruxandra Zenide şi distins cu peste 30 de premii internaţionale. În 2005, joacă în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, în regia lui Cătălin Mitulescu, în care interpretează rolul principal. Pentru acest rol primeşte Premiul special al juriului pentru cea mai bună actriţă, în secţiunea Un certain regard a Festivalului de la Cannes. Este declarată Cea mai bună actriţă a anului 2007 de către Asociaţia criticilor de film şi a jurnaliştilor de specialitate. În Mar Nero, filmat la Florenţa şi în Delta Dunării, joacă alături de Vlad Ivanov şi Maia Morgenstern. De curând, actriţa şi-a propus să deschidă un studio de actorie, mai multe detalii găsindu-se pe pagina sa de Facebook.