Cînd vine vorba de istoria pe care o derulează, lucrurile nu mai sînt la fel de îmbietoare. Fie că au vrut să aducă un omagiu lui Melville (personajul lui Clooney străbate un traseu similar celui urmat de personajul lui Alain Delon în Le samourai; la fel de meditativ, la fel de singur şi dornic să afle linişte), fie că au vrut să realizeze numai un film de gen, autorilor acestui proiect (Anton Corbijn regizor, Rowan Joffe scenarist) le-a ieşit treaba doar parţial. Din punct de vedere plastic, filmul arată bine. Aparatul de filmat (Martin Ruhe, care a semnat imaginea şi în filmul de debut al lui Corbijn, Control) e necontenit angajat în poveste în aşa fel încît să dea nobleţe proiectului. Într-adevăr, filmul nu are textura oricărei realizări de duzină de la Hollywood, însă e tras într-acolo de evenimentele expuse pe ecran şi de construcţia personajelor. În această latură sînt numai lucruri consumate deja, lucruri preluate în mod brut, fără o redefinire a locurilor vizitate şi a personajelor utilizate. Dacă e să-l comparăm cu Le samourai, The American e doar o copie de ucenic după opera unui maestru, în niciun caz nu e o interpretare sau o replică (în sens dialectic) dată peste ani.
Filmul lui Corbijn vrea să rupă rîndurile prin faptul că nu e interesat de crimă atunci cînd abordează thriller-ul şi policier-ul, ci pune accent pe nevoia de linişte, de împăcare, de eliberare pe care o trăieşte un tip, Jack, despre a cărui identitate nu aflăm mare lucru. Conştientizăm faptul că Jack e un lup singuratic şi că e hăituit de faptele trecutului său (cu toate că nu le ştim, le putem intui gravitatea, tipul e un hitman). Însă demersul acesta, al eliberării, e atît de clişeatic construit încît urmărirea lui e dureroasă. În nevoia sa de mîntuire, Jack nu putea fi însoţit decît de prostituata Clara, ea însăşi aflată în căutarea mîntuirii, fată cu care el începe să aibă o relaţie reală, una care se petrece în afara casei de toleranţă. Dacă fata îl însoţeşte, drumul său e vegheat de un preot catolic cu care Jack leagă un fel de relaţie de pahar. Discuţiile celor doi bărbaţi, care pigmentează filmul din timp în timp, sînt de o preţiozitate greu de suportat: autorii vor să treacă drept profunzimi alese nişte replici care dau dovadă de o banalitate şi de un conformism sforăitoare. Peste toate acestea putem aşeza schematismul poveştii: asasinul e urmărit de mafioţi, îi ucide însă trebuie să omoare încă o persoană, una nevinovată, pentru a nu risca să-i fie trădat secretul, cere ajutor din partea angajatorului său, acesta i-l oferă, însă numai în aparenţă, fiindcă asasinul era deja o persoană problematică fiind urmărit constant de mafie, aşa că împotriva fostului colaborator unelteşte angajatorul însuşi.
Pentru a se înălţa cu adevărat deasupra genurilor abordate, unui film nu-i e suficient să afişeze o imagine construită elegant, ci trebuie să gîndească şi un conţinut pe care imaginea aceasta să-l îmbrace în chip potrivit. Cîtă vreme un film nu provoacă genul în care se înscrie, cîtă vreme nu-i testează limitele, cîtă vreme nu lucrează în chip original cu citate, acel film nu va depăşi statutul de imitaţie faţă de anumiţi înaintaşi de soi din clasa lui. Un lucru pe care afişul poveştii lui Corbijn încă nu-l anunţă. Posterul filmului e promiţător, cu un aer minimalist şi vetust, de afiş de film din anii '60, cu elemente şi culori care trimit către afişul lui Rififi (filmul lui Jules Dassin) şi către Hitchcock în genere.