Lacrimi şi fotbal - Looking for Eric

Participant în Competiţia pentru Palme d'Or la Cannes în 2009, Looking for Eric (regie: Ken Loach), e un film care spune multe despre puterea prieteniei, despre dragostea care poate să dureze o viaţă şi, nu în ultimul rînd, despre ratare. Acţiunea filmului e spectaculoasă, cu două planuri care se intersectează: pe de o parte, Eric Bishop, un poştaş modest, microbist convins care trăieşte un sentiment acut al ratării, se vede silit să dea ochii cu soţia pe care a părăsit-o în urmă cu 30 de ani, prin intermediul fiicei lor care-şi pasează fetiţa de la unul la altul ca să-şi poată face timp pentru a absolvi învăţămîntul superior. Pe de altă parte, implicarea unuia dintre băieţii lui Eric cu lumea interlopă, îi aduce mari necazuri, dar şi şansa de a se revanşa frumos şi eroic, ajutat de prietenii săi, microbişti convinşi şi ei, toţi adoratori ai fotbalistului francez Eric Cantona, fost atacant al echipei Manchester United.

Idolul postaşului Eric Bishop, Eric Cantona (sugestivă sinonimia numelor), are un rol cheie în acest film, mai degrabă romantic decît amuzant. Se merge pe ideea că un as al sportului nu are doar victorii care se pot contabiliza, că lupta de pe teren se poate transpune şi în viaţă încercînd să învingi obstacolele. Sportul, mai mult decît un joc, devine în filmul lui Loach o luptă cu sentimentul eşecului şi oferă strategii pentru a ieşi din impas. Ce deosebire de perspectivă, ca o altă faţă a unei monede, dacă ne gîndim la The Fan, filmul lui Tony Scott, cu Robert De Niro în rolul unui psihopat care transformă baseball-ul într-un joc pe viaţă şi pe moarte, hărţuindu-şi idolul de pe teren.

Aşadar, sportul nu înseamnă doar suporteri furioşi sau beţi de bucurie în tribune, ci şi o deschidere logică şi umană în faţa neprevăzutului din om, liantul de care se poate agăţa să se înalţe sau să se prăbuşească.

Avînd această poveste, filmul ar fi putut foarte bine să se desfăşoare şi fără secvenţele în care Eric se reîntîlneşte cu femeia pe care a părăsit-o, sărind astfel şi peste momentele dulcege în care ea îl iartă şi uită, uită şi se reîndrăgosteşte, totul într-un timp foarte scurt, care te lasă nedumerit. Lily pare mai degrabă un manechin pe podium, chemată să facă o prezentare de modă, nu o femeie care a crescut singură un copil, fără gînduri de a-şi reface viaţa. Chiar şi cu aceste derapaje, filmul este mai mult decît reuşit, doar dacă te gîndeşti la prietenii şi colegii de serviciu ai lui Eric care încearcă să-l salveze pe acesta prin terapie de grup, o terapie utilă şi pentru spectatorii care încearcă să-şi stăpînească hohotele de rîs în sala de cinema.