Interviu cu Paul Laverty, scenaristul lui Ken Loach - Looking for Eric

Născut în India din părinţi irlandezi şi scoţieni, Paul Laverty a studiat şi practicat dreptul, luând parte şi la acţiuni umanitare, înainte de a deveni scenaristul preferat al lui Ken Loach, începând cu Carla's Song (1996), continuând cu My Name is Joe (Premiul pentru cel mai bun actor - Peter Mullan, Cannes, 1998), Bread and Roses (Competiţia Oficială Cannes, 2000), Sweet Sixteen (Premiul pentru scenariu, Cannes, 2002), Ae Fond Kiss (premiat la Berlin, Valladolid sau la Césaruri) şi terminând cu The Wind that Shakes the Barley (Palme d'Or 2006).

Looking for Eric, povestea unui poştaş din Manchester, Eric Bishop, salvat de la ratare de Eric Cantona, amestecă realitatea cu fantezia, fiind o pată de lumină în universul mustind de nelinişti sociale al binomului Loach-Laverty. Deşi filmele pe care le scrie sunt de regulă sumbre, Paul Laverty e o persoană deschisă, modestă şi sociabilă, care zâmbeşte mult şi foloseşte des cuvântul "colaborare". Interviul cu Paul Laverty a avut loc în cadrul Festivalului de la Cannes 2009, unde Looking for Eric a fost distins cu Premiul Juriului Ecumenic prezidat de cineastul francez de origine română Radu Mihăileanu, juriu din care a făcut parte şi românca Alina Bîrzache.


"Dacă Eric Cantona n-ar fi avut simţul umorului, n-am fi fost aici"

Iulia Blaga: Care au fost provocările pe care vi le-a pus scrierea scenariului?
Paul Laverty: Provocarea pe care ţi-o pune fiecare scenariu e să încerci să nu te repeţi, iar secretul unui scenariu reuşit stă în construirea unor personaje care să nu fie în alb şi negru, şi să te plictisească de moarte în timp ce le scrii. De fapt, Eric a venit la noi (la mine şi la Ken Loach), cu ideea filmului, şi am ştiut de la bun început că el urma să fie un element important al filmului. Ştiam că are un extraordinar simţ al umorului şi că e capabil să-i facă pe ceilalţi să râdă.

I.B.: Şi cum a apărut Eric Bishop?
P.L.: Imaginarea unui personaj fictiv care să relaţioneze cu Eric a fost importantă. L-am întrebat pe Eric cum s-ar simţi dacă ar exista în imaginaţia cuiva a cărui viaţă e vraişte, care nu ştie să-şi gestioneze relaţia cu proprii copii şamd, dar nu ştiam prea clar cum urma să fie personajul. Eric a fost însă foarte deschis şi încurajator încă de la început.

I.B.: Colaborarea cu Eric Cantona a funcţionat din start?
P.L.: Îmi plăcea fotbalul şi-mi plăcea sinceritatea lui Eric, dar iniţial nu ştiam dacă voi fi în stare să scriu scenariul. Am înţeles în ce direcţie o va lua numai în momentul în care am avut o idee, iar această idee am căpătat-o în cele două zile petrecute împreună, în care ne-am găsit nişte puncte comune. Dacă te trezeşti dimineaţa şi nu eşti fericit gândindu-te la scenariul pe care îl scrii, n-are rost să te apuci de scris. Pentru asta ai nevoie de o legătură personală cu povestea. Nu e vorba de modestie aici.

I.B.: Ce calitate apreciaţi cel mai mult la Eric Cantona?
P.L.: Faptul că e în stare să se ia la mişto. În al doilea rând, a avut multă empatie şi înţelegere pentru Eric Bishop, care e un om cu crize de conştiinţă, cu atacuri de panică, un om lipsit de încredere în sine. N-am ştiut de la bun început cum urma să funcţioneze povestea dar, după ce am stat de vorbă cu Eric şi am căpătat credinţa că ne situăm pe acelaşi nivel - oricum nu-ţi dai seama unde te duce scenariul până nu-l scrii -, a fost important să simt că Eric nu mă cenzurează. L-am simţit ca pe un colaborator. Fireşte, în cursul discuţiilor noastre am ajuns şi la întrebări pe care vroiam să i le pun de mult. La întrebarea "Care a fost golul care ţi-a plăcut cel mai mult în toată cariera ta?", răspunsul cel mai nimerit a fost: "N-a fost un gol, a fost o pasă". L-am mai întrebat ce-a făcut când i s-a interzis să joace fotbal şi mi-a răspuns că a învăţat să cânte la trompetă. Secretul a constat în a echilibra imaginea lui Eric Cantona cu personalitatea complexă a lui Eric Bishop care are multe straturi şi multe probleme de rezolvat.

I.B.: A cui e replica din film "I am not a man. I am Cantona"?
P.L.: (râde) E a mea, dar e ciudat cum apar ideile pentru că toţi ne influenţăm unii pe alţii. Replica mi-a venit la un moment dat când mă gândeam ce ar spune Eric. Uneori uiţi că eşti doar un om - vezi episodul cu trompeta, şi deodată parcă am auzit vocea lui Eric spunând: "Nu sunt om, sunt Cantona". Chestia e că replica mi-a venit numai pentru că am discutat vreo două zile cu Eric. Toate ideile bune vin din colaborare. Dacă n-am fi petrecut acele două zile povestind, n-aş fi avut ideea acelei replici. Sunt sigur. Aşa că mare parte din scrierea unui scenariu e o muncă de echipă şi multe idei briliante îţi pot veni doar dacă-i asculţi pe ceilalţi. La întrebarea "Care crezi că e cel mai frumos gol din cariera ta?" te aştepţi la un mare moment egocentric, dar când Eric spune că a fost o pasă - iată un moment foarte frumos. E adevărat că acest lucru l-am scris eu în scenariu, dar mi-a venit tot din conversaţiile cu Eric, din gândurile şi experienţa lui.

I.B.: Cum a decurs filmarea?
P.L.: Eric spune că emoţia pe care a resimţit-o pe platou a fost mai intensă decât pe terenul de fotbal, dar filmarea a fost mult mai intimă decât un meci. Pe platou erau numai actorii şi operatorul. Era foarte multă linişte, iar Ken s-a străduit să creeze o atmosferă securizantă şi prietenoasă. A fost ceva cu mult diferit faţă de intensitatea unui stadion cu 60.000 de persoane. Şi efortul fizic a fost altul.

I.B.: A existat un moment din realitate care v-a ajutat să vă definiţi relaţia dintre Eric Bishop şi Eric Cantona?
P.L.: Felul în care Eric marca un gol m-a ajutat. Pentru că la el nu era vorba doar de talent, ci şi de instinct. Pentru mine, golul e esenţa fiinţei umane care-şi foloseşte la maximum inteligenţa şi imaginaţia în momentul suprem. Corp, minte, spirit - toate converg spre momentul golului. Pentru mine aceasta a fost cheia către Eric Bishop care e un bărbat ce şi-a pierdut încrederea în sine, o fiinţă care-şi risipeşte talentele. Contrastul dintre cei doi a fost esenţial.

I.B.: Ce v-a amuzat cel mai mult când aţi scris scenariul?
P.L.: Scriind, m-am jucat cu imaginea lui Eric, şi asta m-a distrat. Dacă Eric n-ar fi avut simţul umorului, n-am fi fost acum aici. Ne-am fi strâns mâinile - "Succes, Eric!"-, şi asta ar fi fost tot. Sunt fericit că a ieşit aşa, dar nu poţi forţa o colaborare. Nu poţi crea dacă nu te simţi liber. De aceea spun că a fost o minune faptul că drumurile noastre s-au întâlnit.