Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Blifat

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

David vs. Goliat. Ăla micu vs. toată familia - Blifat


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Familia este celula de bază a societăţii. Când celula e stricată, întreg organismul se îmbolnăveşte. La nivel mondial, familia ca formă structurată a relaţiilor sociale, este în criză. În primul rând, relaţiile familiale sunt alterate vizibil din cauza stresului şi a lipsei de timp astfel că elemente esenţiale precum înţelegere, grijă, răbdare, toleranţă, iubire sunt condensate şi devin diforme. În al doilea rând, familia nu mai satisface nevoile omului contemporan, s-a transformat din cămin în închisoare (adică din celulă de bază în celulă pur şi simplu).

Dramaturgia cotidianului s-a folosit de acest proces de degradare familială pentru  a-l exhiba pe post de metaforă a însingurării metropolitane. Implozia valorilor familiale a ţâşnit în anii '50 odată cu Tennessee Williams, Arthur Miller, Edward Albee şi a ajuns astăzi la disoluţia totală în piesele lui Neil LaBute, Evgheni Grişkoveţ, Jon Fosse, Fausto Paravidino, Rodrigo Garcia.

Specificul familial românesc deviant a început să îşi găsească locul printre preocupările artistice. În cinema, Felicia, înainte de toate al lui Răzvan Rădulescu şi Marţi, după Crăciun al lui Radu Muntean au făcut deja primele radiografii ale familiei româneşti. În teatru, cea mai recentă scanare a vieţii de apartament îi aparţine lui Gabriel Pintilei: Blifat, regia Alexandru Mihail, Teatrul Odeon, sala Studio.

Eu sufoc, tu sufoci, ei ne sufocă

Gabriel Pintilei, actor de felul său, recunoscut ca dramaturg odată cu succesul primei sale piese Elevator în teatru şi film, a recidivat cu un al doilea text, cu o structură dramatică mai complexă, mai multe personaje şi o miză mai mare. Blifat redă hiperrealist o enervantă zi de sâmbătă într-o familie obişnuită dintr-un banal apartament de cartier din România. Enervarea provine din faptul că toţi membrii familiei sunt acasă şi se calcă pe bătături. La propriu şi la figurat.

Apartamentele comuniste sufocă nu numai fizic (5 oameni locuiesc în trei camere), ci şi afectiv şi psihic. Intimitatea este un lux sau o infracţiune (mama care îi interzice fiicei adolescente să se încuie în baie are o "soră" în romanul lui Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei), iar violarea ei duce la comportamente deviante. Ascultatul la uşă devine sport familial care se practică în echipă atunci când e vorba de spionat vecinii. Tragedia altora este entertainment, drama proprie e stil de viaţă. Gabriel Pintilei răsuceşte în carne resorturile mecanicii familiale. Stereotipiile comportamentului de acasă se suprapun frustrărilor.

Tatăl (Laurenţiu Lazăr) este autoritar, crede el, în fapt doar îşi terorizează familia întrucât asta e scris în jobul lui de pater familias. Când autoritatea se prăbuşeşte, se victimizează lamentabil, semn că tragedia e consecinţa unei comedii. Se complace indolent în statutul de capul familiei care îi conferă, după propria opinie, drepturi absolute asupra celorlalţi.

Mama (Angela Ioan) e victima reală a acestui iad casnic. Atributul ei principal este tăcerea. Tace în momentele de conflict, ascunde boala, reneagă eşecul din cuplu. Mama suferă de o sfântă devoţiune faţă de familie, crede ea, de fapt o formă ipocrită de resemnare în faţa dezastrului de acasă pe principiul drobului de sare. Pozează în victimă, deşi chiar este.

Ăla mare (Mihai Smarandache) este un golănaş de cartier. Are toate belele tinereţii de după blocuri: pariuri, droguri, implicări în mici găinării. E violent cu fraţii mai mici, linguşitor cu mama (pentru bani) şi temător faţă de tată (care îl poate lovi cât e de mare). Suferă acut din cauza lipsei spaţiului intim ceea ce îl poate face agresiv.

A mijlocie (Ioana Anastasia Anton) oscilează permanent între impertinenţă şi supunere. E exploatată misogin de cei din jur (femeile la cratiţă), îi este invadată intimitatea (vezi episodul de mai sus), nimeni nu o ajută într-un moment extrem de dificil şi delicat, al descoperirii sexualităţii. Are potenţial de victimă de viol. Suferă acut de lipsa spaţiului intim ceea ce o predispune la depresie.

Ăla micu (David Petcu) este victima tuturor şi va deveni călăul tuturor. Stâlceşte cuvintele, dar le ştie exact sensul. Agresat de toţi, dezvoltă un sistem de apărare fabulos. Îi spionează pe toţi, îi şantajează pe toţi, îi trădează pe toţi. Răzbunarea lui e cumplită, dezinvoltura cu care o execută e înfricoşătoare, indiferenţa lui te îngheaţă. Este un viitor atacator de tipul celor din şcolile americane.

Aceasta este familia imaginată de Gabriel Pintilei. Ea ocupă un apartament dintr-un bloc dintr-un cartier dintr-un oraş din România. Este doar un prototip. În cele mai multe apartamente din cele mai multe blocuri din toate cartierele din toate oraşele din România sunt familii ca aceasta. Cum va arăta România când Ăla micu se va face mare?

Textul lui Gabriel Pintilei este foarte dur în realismul lui şi cum nimănui nu-i place să i se pună oglinda în faţă, dramaturgul a ales că îngroaşe latura comică. Doar că râsul cam stă în gât. Prea mulţi ne regăsim în povestea asta, prea adevărate sunt replicile, prea am simţit mulţi ce pune în practică Ăla micu. În regia curată, în aceeaşi cheie realistă a lui Alexandru Mihail şi cu scenografia simbolistă a Laurei Paraschiv, spectacolul de la Odeon are fluenţa unui film din noul val românesc. Şi ar rămâne la nivel de generator de dezbateri dacă tragedia finală nu ar demonstra că stăm, de fapt, pe un butoi cu pulbere şi nu prea  mai este timp de discuţii. Familia este disfuncţională, iar tarele ei se cuantifică la maturitatea copiilor. Suntem o generaţie de copii traumatizaţi.

Cu acest spectacol, Teatrul Odeon a inaugurat după 62 de ani, sala Studio,  un spaţiu underground, elegant, cu alură de catacombă, cu scenă modulară care se poate (dez)ansambla intr-o multitudine de variante şi cu spaţiu expoziţional. Şi tot cu acest spectacol, Odeonul a debutat un formidabil tânăr actor. David Petcu are 10 ani, joacă teatru de la 3 ani, are un talent fabulos şi cerebral, profesionalismul şi responsabilitatea unui matur (după spusele lui Gabriel Pintilei), siguranţa scenică a unui actor cu multă experienţă şi carisma unei vedete. David Petcu este recompensa lui Gabriel Pintilei pentru curajul de a fi scris un text în care personajul principal este un copil (ceea ce îl făcea aproape nereprezentabil). Dacă visezi minuni, uneori ţi se şi întâmplă.

Blifat. Familia română. Fashion: capot.
Parfum: varză călită.
Ton: răstit / melodramatic.
Speranţă: să plece ăia mici de acasă.
Teamă: că nu vor pleca niciodată.
Viitor: fără.
 
Teatrul Odeon
Blifat
De Gabriel Pintilei
Regia: Alexandru Mihail
Scenografia: Laura Paraschiv
Distribuţie: Tata - Laurenţiu Lazăr; Mama - Angela Ioan; Ăla mare - Mihai Smarandache; A mijlocie - Ioana Anastasia Anton; Ăla micu - David Petcu.




 Toate articolele despre Blifat


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


Alte articole

 Coborînd înspre noi - Blifat, Alice Georgescu
 Teatrul Nostru regăsit: blifat - Blifat, Iulia Popovici
 Blifaţi acest spectacol, Dan Boicea
 Galerie foto - Blifat, George Dăscălescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer