În Blifat, spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, un puşti în vârstă de opt ani îşi pedepseşte familia pentru intoleranţă şi pentru moştenirea genetică pe care a primit-o. Băieţelul cu vocabular precar şi cunoştinţe high-tech peste medie este reflexia malformată a sufletului părinţilor lui.
"Ăla micu" se hrăneşte în fiecare zi cu abrutizare şi adună în el o ură pe care vârsta copilăriei o transformă într-un simplu joc. Textul lui Gabriel Pintilei, dramaturg aflat la a doua piesă scrisă, după Elevator, pune sub microscop o celulă (de bază) în care se regăseşte esenţa familiei româneşti tip.
Teatrul social îmbracă haina umorului pentru a ascunde trupul zbârcit al iubirii care încetează să mai existe. Au trecut zece ani de când tatăl de 52 de ani, pensionat pe caz de boală, n-a mai vorbit cu adevărat cu soţia lui. Tranziţia le-a confiscat trecutul şi viitorul. Relaţia lor afectivă incertă este dublată de colapsul financiar. Cei trei copii ai lor încearcă să iasă din haosul generalizat al lipsei de comunicare agăţându-se fiecare de câte ceva: "ăla mare" de droguri şi de iluzia unui mare câştig la casa de pariuri, "aia mijlocie" de visul unei slujbe cu ajutorul căreia să-şi plătească o chirie în altă parte şi "ăla micu' " de lumile virtuale.
"Veţi râde în hohote, până la ultimele zece replici", a spus Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, într-un discurs de prezentare a spectacolului. Producţia regizată de Alexandru Mihail a inaugurat noua sală a instituţiei bucureştene, Odeon Studio, fructificând la maximum un spaţiu de joc care se poate supune rigorii oricărei fantezii. Spectatorii aflaţi la doar câţiva metri de scenă au beneficiat mai mult decât de un pahar gol, pe care să-l lipească de un zid, ca să audă mai bine. Scena împărţită de covoare şi de mobilier într-un apartament cu trei camere, o baie şi o bucătărie minuscule, fără ziduri, oferă un unghi perfect de vizualizare a nenorocirilor, lipsind de intimitate fiecare personaj şi încurajând voyerismul.
Asistăm la convorbiri telefonice private, la destinul sinuos al unei reviste porno, pe traseul pici ochelarist rârâit - adolescent narcoman - pensionar libidinos, ascultăm alături de ei pe la uşile din propria casă şi la peretele vecinului care-şi bate nevasta. Vedem ce e în cratiţa cu mâncare (varză călită) şi la televizorul veşnic pornit (un film cu Hitler pe Sat 1, o telenovelă cu unul care se dă orb, deşi nu e, şi un documentar despre raţe, la care tatăl adoarme). Secretele lor ies la iveală în fiecare clipă, întregindu-le portretul.
Interpretări la înălţime
Actorii sunt distribuiţi perfect şi fac din fiecare creaţie o mică bijuterie. Laurenţiu Lazăr joacă rolul tatălui abuziv, care-şi păruieşte / urechează /ameninţă copiii şi care-şi maltratează psihic soţia, deşi este conştient că metodele sunt ineficiente. Reuşeşte doar să‑i scape de sub control şi să‑i întoarcă împotriva sa. Angela Ioan este mama pasivă, blazată şi epuizată, femeia cu fericirea deja îngropată, care nu mai are puterea să-şi pună căsnicia şi viitorul pe roate, Mihai Smarandache este un adolescent chiulangiu, combinator şi egoist, iar Ioana Anastasia Anton este adolescenta în sufletul căreia explodează cel mai repede şi cel mai vizibil semnele tiraniei din casă.
Revelaţia spectacolului este însă micuţul David Petcu, şmecheraşul malefic, care spune "blifat" după fiecare răzbunare dusă la bun sfârşit, cu uşurinţa iresponsabilă prin care ar trece de la o misiune la alta în jocurile pe calculator. Autorul piesei, Gabriel Pintilei, actor la Teatrul Odeon, a mărturisit că a scris o schiţă în doar trei - patru ore, ceea ce arată un apetit formidabil pentru dialogul realist, inspirat din vocabularul afectiv al familiei din cartier. Apropiat ca stil de dramaturgia lui Peca Ştefan şi Mimi Brănescu, textul lui Pintilei atrage atenţia asupra potenţialului generaţiei sale.
