Alex(andru) Mihail, după cum îi apare numele în diverse contexte publice, este un tînăr regizor (a absolvit UNATC în 2005) care, după un debut oarecum "glamoros" (a luat Premiul pentru debut al UNITER în 2006), a dispărut oarecum misterios de pe scena teatrală, lăsîndu-se înghiţit, după cum am auzit la un moment dat, de uzina televizionisto-evazionistă a inconturnabilelor telenovele. Aflu acum, din eficientul caiet-program al spectacolului Blifat, de la Teatrul Odeon, ce a făcut el în aceşti ultimi cinci ani (aşa suna, dacă nu m-a lăsat de tot memoria, şi întrebarea răcnită către dl Iliescu-revoluţionarul şi aliaţii săi ideologici de către o voce foarte nervoasă, într-o seară îngheţată din anul 1990 î.e.n. - de parcă nu ştia toată lumea... sau de parcă interesa pe cineva...): a fost, într-adevăr, regizor şi scenarist unde ziceam, dar a mai şi montat cîte un spectacol(aş) la cîte un (mic) teatru din ţară, ba chiar şi din Bucureşti, ba chiar şi din America, fiind el în prezent masterand în regie de teatru la Yale University; nici mai mult, nici mai puţin.
Recunosc, îl "pierdusem", deşi amintirea excelentului său spectacol de debut (Comedie pe întuneric de Peter Shaffer, la Teatrul de Comedie), cu un text extrem de greu, inclusiv din punctul de vedere al rezolvărilor tehnice, m-a făcut adeseori să-l pomenesc atunci cînd, în felurite contexte teatrale, revenea întrebarea fatidică "Ce regizori să mai chemăm?". M-am bucurat sincer să-l redescopăr, cu atît mai mult cu cît, din grabă, nu apucasem să mă uit pe afişul spectacolului ce inaugura vechea-nouă sală Studio de la Odeon, drept care, vreme de aproape două ore, am privit reprezentaţia cunoscînd doar titlul şi autorul piesei (Blifat de Gabriel Pintilei), identificînd pe rînd actorii - Ioana Anastasia Anton, Laurenţiu Lazăr, Mihai Smarandache, Angela Ioan (pe care n-am mai văzut-o pe scenă de la Cumetrele, cred) - şi întrebîndu-mă neîncetat, de la un punct încolo, cine o fi regizorul şi cum l-o fi chemînd pe Ăla micu, adică pe interpretul-copil al acestui rol.
Şi mă întrebam asta pentru că: 1) Ăla micu (David Petcu) are pe scenă o dezinvoltură, o naturaleţe şi o precizie care îl vor face, cu siguranţă, mascota multor spectacole, de-acum încolo, ba chiar şi a unor filme, şi 2) pentru că spectacolul mi s-a părut, scurt spus, foarte bun.
Spectacolul vorbeşte despre toate acestea - despre viaţa noastră în ţara noastră de acum - cu durere şi cu seninătate, cu ironie şi cu un strop de patetism, izbutind să te amuze şi să te întristeze atît cît trebuie spre a lăsa loc şi meditaţiei; şi o face foarte simplu. În decorul perfect realist al Laurei Paraschiv (din care nu lipseşte însă o subtilă trimitere la spaţiul simbolic din Dogville), sub o lumină uniformă, modulată doar în momentele-cheie, actorii se mişcă bine, alert şi (lucru foarte important!) dau a înţelege că ştiu ce joacă. Or, pentru asemenea "detalii" i se cuvin laude regizorului - ca şi pentru faptul că, în aparenţă, contribuţia lui nu se vede. Recomand, aşadar, ţinerii de minte a cetăţii, teatrale şi nu doar atît, un nume: Alex(andru) Mihail.
Două cuvinte, în fugă, şi despre locul ce s-a inaugurat prin acest spectacol. În subsolul majestuoasei săli Majestic (aşa se cheamă clădirea Teatrului Odeon) se găsesc cîteva ample încăperi despre care legendele nescrise ale scenei vorbeau de mult ca despre un loc foarte prielnic reprezentaţiilor şi pe care Dorina Lazăr, excepţionala directoare a Odeonului, promitea de mult să o redea publicului. După considerabile eforturi financiare şi arhitectonice, minunea s-a produs: noua sală Studio este un spaţiu ideal pentru teatru, intim, aerisit, inteligent împărţit. O singură reţinere: în contrast cu stucatura albă ca laptele de sus, cenuşiul negricios de jos dă o sugestie de coborîre în Infern pe care, personal, m-aş feri s-o asociez cu ideea de teatru, fie el şi underground, chiar dacă, în termeni ontologici, paralela poate funcţiona, în ambele sensuri (pozitiv şi negativ, adică) pînă foarte departe...
