Recitalul pianistului Sam Haywood la Ateneul Român

Mă gândeam demult la serata muzicală Chopin pe care urma să ne-o ofere în septembrie 2010 pianistul Sam Haywood. Cum va fi? Mărturisesc că aveam o anumită aşteptare, în urma apariţiei pianistului englez din luna mai 2010, în postura de partener muzical al violonistului Joshua Bell. Reascultându-l pe Sam Haywood în sala Ateneului, arhiplină, la 26 septembrie 2010, în cadrul Cruciadei Culturii, am avut o adevărată revelaţie. Era senzaţia pe care doar tehnica cinematografică a traveling-ului ţi-o poate da. Din punctul de fugă al liniilor de perspectivă de tip clasic, brusc, cadrul era acaparat de Sam Haywood, ivit în prim plan. Acum auzeam un alt pianist şi un alt sunet muzical, înveşmântat cu eleganţă şi cu o timbralitate extinsă. Eram la câţiva metri de un artist ce a construit acolo şi atunci "un palat sonor" al lui Chopin, gradând pe parcursul serii, într-un uriaş crescendo, etalarea frumuseţii muzicii unuia dintre cei mai mari creatori ai opusurilor pentru pian din perioada romantismului. Fiecare lucrare cântată era o treaptă pe o Via Artis, conducând spre Olimp. În alegerea repertoriului acestui recital¹, Sam Haywood a demonstrat o gentileţe demnă de marii artişti. Omagiul adus lui Frédéric Chopin, în anul aniversării naşterii compozitorului, a beneficiat de un atent studiu al "zonei" tarkovskiene în care interpretul urma a ne fi călăuză².

Aşa se face că recitalul a debutat cu lucrarea unui prieten apropiat al lui Chopin, un virtuoz al vremii, Charles-Valentin Alkan, Barcarola în sol minor op. 65 nr. 6. Sam Haywood a ţinut seamă de faptul că această miniatură instrumentală a fost cântată de însuşi Chopin în ultimul lui recital din Paris, la 16 februarie 1848. În interpretarea lui Haywood am perceput acea legănare simplă a gondolei pe valurile liniştite ale canaletto-urilor Veneţiei.

Am remarcat în pianistica sa o coordonare vie a celor două mâini: stânga înfiripa cu o fracţiune de secundă înaintea mâinii drepte un val infim de creştere a intensităţii sonore, ca o undă ce parcurge suprafaţa melodică, prefigurându-i încreţirea.

În Balada nr. 4 în fa minor, op. 52, agogica interpretului te făcea să stai cu respiraţia tăiată, te "agăţa de guler" şi te purta în plutiri şi abateri fine ale tempo-ului, cu un gust estetic minunat. Era prezentă acolo acea poetică trohaică, ce pâlpâia şi aluneca în sufletul ascultătorului cu trisonurile consonante ale armoniei romantice.


Asocieri îndepărtate îmi veneau în minte. După felul în care era generată naraţiunea, intuiam o legătură subterană între lumea timpului lui Henry al VIII-lea (1491-1547) regele Angliei -, cu baladele pe atunci în mare vogă - şi lumea veacului al XIX-lea, în care Chopin crea poveşti inimitabile pe clapele pianului său, tot în formă de baladă.

În Scherzo nr. 1 în sib minor op. 20 de Frédéric Chopin, virtuozitatea părea a se mula pe o expresie de revoltă, o împotrivire la destinul artistului în lume. Salturi intervalice mari, sigure, velocitate în articulaţia perlată, o tehnică maleabilă şi o splendidă egalizare sonoră a sunetelor în pasaje, - toate erau puse în slujba unei muzici pline de plasticitate. În secţiunea mediană, lirismul a luat locul glumei (scherzo), o negură estompa răbufnirile, iar apogiaturile reluate înviorau sporadic mersul liniştit al firului zimţat. Strigăte acordice scurte întrerupeau cântul liniştit. În finalul Scherzo-ului, pianistul a reactivat tempo-ul discursului melodic, adăugând accente marcante şi încheind strălucitor această lucrare atât de îndrăgită.


Amintirea acelor fiorituri executate cu simplitate, dar şi cu mult aplomb, de către pianistul englez, în Poloneza nr. 6 în La bemol major, op. 53 de Frédéric Chopin, rămâne întipărită în fonoteca interioară a ascultătorului.
Sam Haywood ştie să se facă plăcut publicului şi prin gesturi scenice devenite cutume. La începutul recitalului s-a adresat în limba română astfel: "Sunt fericit să mă aflu din nou aici! Bun venit la concert!" Mimica sa sobră şi firescul mişcărilor instrumentale, din timpul petrecut în faţa clapelor pe scena Ateneului, arătau un mare respect pentru textul muzical şi în primul rând dorinţa de a servi Muzica. Nimic din toate acestea nu ştirbeau spontaneitatea şi implicarea sa interpretativă.
 
Romanţa din Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, op. 11, în prelucrare pentru pian solo (realizată chiar de Sam Haywood) a reuşit să evoce partitura generală a lucrării, adaptând acompaniamentul orchestral cu abilitate componistică. Rămân însă la ideea că timbrul unei orchestre nu poate fi înlocuit de nici o reducţie de pian.

Muzica lui John Field, unul dintre primii compozitori irlandezi care a scris în genul de nocturnă, a fost prezentă în serata muzicală oferită de pianistul Sam Haywood la Ateneul Român, prin Nocturna nr. 2 în do minor, op. 27 nr. 2. Această bijuterie, rar auzită în sălile noastre de concert, a fost interpretată cu sonorităţi limpezi. Pulsul de triolete în şaisprezecimi, cântate la mâna stângă a pianului, au adus "lumina" specifică nopţii. Apoi, totul se stingea lin, ca o cădere în vis.

Recitalul lui Sam Haywood s-a încheiat cu Nocturna în Re bemol major, op. 53 (Eroica) Un Lento de o poezie indescriptibilă cu o melodie uneori simplă, alteori în mers de terţe parale ori împodobită cu sexte, plutind cu fine unduiri de mordente, cu picături de rouă în staccato, pe un bas cu figuraţie obsedantă, ce desfăşura acorduri. Îngemănările vocilor cu acel mers oblic armonic au fost sublim cântate. O rafinată tehnică de pedalizare, un touché imponderabil, sforzando-uri convingătoare, precum şi rubato-urile frecvente, au sporit expresivitatea muzicii.

Pianistul Sam Hayood ne-a purta într-o lume de Poezie, Iubire, poate şi Suferinţă.

Note:
1. În ordinea compozitorilor: Charles-Valentin Alkan - Barcarola în sol minor, op. 65 nr. 6, Frédéric Chopin - Barcarola în fa diez major, op. 60, Balada nr. 2 în Fa major, op. 38, Balada nr. 4 în fa minor, op. 52, Scherzo nr. 2 în si bemol minor, op. 31, Scherzo nr. 1 în si minor, op. 20, Nocturna în Reb major, op. 27 nr. 2, Poloneza nr. 6 în La bemol major, op. 53 (Eroica), Chopin în aranjamentul lui Haywood - Romanţa din Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în mi minor, op. 11 şi John Field (1782-1837) - Nocturna nr. 2 în do minor, H. 25.
2. În Stalker / Călăuza (1979) - filmul lui Andrei Tarkovski - există o Zonă (un tărâm interzis, periculos pentru om, exceptat de la legile fizicii, afectat probabil de un meteorit căzut cândva ori de fenomene necunoscute, unde se află o Cameră, în care orice dorinţă este împlinită. Călăuza însoţeşte un profesor de fizică şi un scriitor. Ajunşi în inima zonei, care are propriile ei reguli, ei se confruntă cu o criză existenţială: profesorul vrea să distrugă Camera pentru a nu încăpea pe mâinile unor răuvoitori, în schimb scriitorul vrea să o păstreze ca să îşi regăsească gloria. Călăuza se dovedeşte în cele din urmă a fi un farsor, un sofist care pentru a trăi ne face să resimţim în lumea reală propriile emoţii, dorinţele noastre cele mai ascunse.