În prima parte a recitalului am ascultat câteva lucrări aparţinând unor stiluri muzicale succesive (clasicism, romantism şi impresionism). Chiar şi formele muzicale erau alese diferit (temă cu variaţiuni, fantezie şi sonată). În schimb, în cea de-a doua parte a recitalului, interpreţii s-au concentrat în muzica spaniolă (Enrique Granados, Isaac Albéniz, Gaspar Cassadó şi Manuel de Falla). Într-un interviu, Mischa Maisky spunea că pentru el muzica este una singură: cea care nu plictiseşte. Felul în care interpreta lucrările şi cel în care a ales repertoriul dovedeau cu prisosinţă afirmaţia sa. Privind către tastiera violoncelului său (acolo unde degetele mâinii stângi, apăsând coardele, determinau înălţimile şi culorile sunetelor), vedeam cum mişcările cursive ale mâinii uneau poziţiile convenţionale (numerotate dinspre prăguş către căluş) şi înţelegeam mai bine sintagma muzică vie (nefărâmiţată în etape istorice). Sesizam doar zămislirea interogaţiilor şi exclamaţiilor sonore, prin glas de violoncel.
În Variaţiunile pentru violoncel şi pian în Mi bemol major de Ludwig van Beethoven, scrise pe o temă din Flautul fermecat, am admirat rigoarea sintaxei muzicale, unde factorul simetric domnea; apoi mă uimeau acele cascade forte-piano, în care sunetul părea că dispare, însă reapărea jos în vale. Fiecare variaţiune împrospăta prezentarea frumoasei teme muzicale, inspirate de duetul Pamina - Papageno, din opera lui Wolfgang Amadeus Mozart. Mischa Maisky executa fioriturile atât de suplu, eliberând infim presiunea arcuşului. Interpretul suspenda pe moment şirul sunetelor reale ce alcătuiau melodia, cu o artă extraordinară. Tehnica sa sclipitoare îi permitea să arunce din aer, de la o distanţă bine calculată, arcuşul direct pe coardă, aşa-zisul fouetté. În acest fel, atacul unui motiv muzical incisiv era şi mai bine marcat. Cât de sublime şi pline de iubire erau intonaţiile acelea din variaţiunea de caracter!
În Fantasiestücke op. 73 de Robert Schumann cele trei părţi care se derulau fără întrerupere (attaca) aduceau splendoarea efuziunilor romantice. Mischa Maisky părea un truver universal îndrăgostit. Modela sonorităţile ca un magician. În trăsătura sa, arcuşul realiza îngroşări ori filări ale sunetului incredibile, cu precizia dălţii unui sculptor în marmură sau a bisturiului unui chirurg. Şi cât de greu este pentru un cordar să se menţină în parametrii de calitate ai sunetului!
Mischa Maisky construia sunetul, mergând ca un pescuitor de perle, dincolo de limita respiraţiei, riscând, dar izbândind miraculos. El te făcea să cauţi vibraţia sonoră chiar şi după ce ea se topea îndărătul unei fermate. Arpegiile, pasajele rapide, tremolo-ul plin de nerv, acel louré combinat cu vibrato-ul intens, măiestria realizării rinforzando-ului, toate dinamizau discursul său elegant. De altfel, Robert Schumann a dedicat minunate pagini violoncelului, un alt instrument la care învăţase să cânte în copilărie, în afară de pian. Lily Maisky a reuşit să urmărească cu o mare fidelitate toate intenţiile interpretative ale tatălui ei, sincronizând fiecare încheiere cu violoncelul şi utilizând cu subtilitate pedalele pianului.
În Sonata pentru violoncel şi pian de Claude Debussy, culoarea sonoră se situa în zona transparenţei, iar stilul impresionist era realizat cu un deosebit rafinament. Flageoletele în duble coarde, cântate de violoncel, avea o mare limpezime (şi datorită extraordinarei calităţi a instrumentului Montagnana-1735). Iar sunetele în pizzicato erau însoţite de un vibrato foarte larg şi cu frecvenţă mare, astfel încât efectul sonor era de multe ori similar timbrului mandolinei. Mischa Maisky înfăţişa dantelăria melodică a muzicii lui Debussy, cu toate capriciile sale, într-un mod fascinant. Pasajele în tremolo, lanţurile de octave melodice, placările şi arpegierile acordurilor, portamento-urile subtil reliefate, acurateţea intonaţie în registrul acut al violoncelului, toate contribuiau la o imagine sonoră în permanentă transformare.
Muzicianul leton a interpretat acest opus cu un simţ estetic elevat. Învăluit de armoniile pianului, el reda cu multă autenticitate spiritul de lamento al temei secunde din Prolog. Această capodoperă a muzicii de cameră este plină de dificultăţi tehnice, însă Mischa Maisky lăsa impresia că salturile mortale fac parte din felul său ludic de a trăi şi a cânta. Sonorităţile primei părţi, amintind de somptuozitatea armonică a lucrărilor lui François Couperin, erau puse într-o lumină de castel francez de către pianista Lily Maisky. Grupete, broderii, apogiaturi multiple ce sfârşeau într-un acord consonant - sugerau un alt timp şi alte moravuri. În Sérenade, aproape că îl zăreai pe Pierrot, personajul lunatic ce hoinărea zăpăcit. O interpretare desăvârşită.
După pauză, au urmat câteva lucrări spaniole. Cei doi artişti îţi reaminteau parcă ideea că în fiecare om ar dansa un spiriduş, doar că acesta trebuie stârnit, poate prin ritmuri şi melodii. Mischa Maisky a apărut de astă dată pe scenă într-o splendidă cămaşă de mătase albastră. Dar schimbarea nu era doar vestimentară. Sobrietăţii îi lua locul jovialul, bucolicul şi senzualul. O muzică ce te purta cu sine, de o solaritate şi pasionalitate răvăşitoare umplea sala Ateneului Român. Minunate erau acele "valuri" dinamice realizate la violoncel în Intermezzo de Enrique Granados. Accentele dezvăluiau idiomul iberic.
Arareori am ascultat la violoncel un crescendo atât de frumos gradat, pe o trăsătură de arcuş către vârf. Bagheta se arcuia sub presiune şi se apropia de căluş, generând un sunet din ce în ce mai dens (iar violoncelul, se ştie, are arcuşul mai scurt, decât cel de vioară sau cel de violă). În piesa Cordoba de Isaac Albéniz, pur şi simplu percepeai cum melodia se pulveriza în mai multe linii graţioase. Agogica de care se servea pianista Lily Maisky reda cu mare scrupulozitate atmosfera meditativă.
Cântecele populare spaniole de Manuel de Falla se succedau după principiul contrastant. Suita a cuprins şase piese: El paño moruno (Şalul maur), Asturias, Jota, Ñaña (Cântec de leagăn), Cancion şi Polo. Ele au încântat publicul, stârnind ropote de aplauze şi urale de "bravo". Artiştii au fost rechemaţi la rampă de nenumărate ori. Cele trei bis-uri oferite au pus cireaşa pe tort: Romance de Alexander Skriabin, Morgen de Richard Strauss şi Când te întâlnesc, piesă rusească anonimă. După recital, în holul Ateneului, cei doi muzicieni au oferit autografe.
Cred că Mischa Maisky este unul dintre cei mai iubiţi artişti contemporani, iar recitalul său de la Bucureşti a fost un eveniment miraculos, o rază de speranţă spre o lume mai bună, lumea sunetelor muzicale.