Artă şi simţuri

Oare arta imită viaţa sau viceversa? Un lucru este cert: idealul artistic continuă să ne fie transmis din generaţie în generaţie, de la prima conştientizare a noţiunii de frumos şi până în prezent. Creată de cele mai înalte idealuri ale fiinţei umane, arta are menirea de a încânta şi de a ne determina pe noi, privitorii şi ascultătorii, să evadăm din cotidian, din mediocritate şi din stagnare. Căci prin artă ne împlinim, prin artă omul atinge armonia Universului.

Introducerea de mai sus nu este decât o tranziţie de la planul realităţii către cel al imaginarului şi al interpretării, asemănătoare introducerii făcute de talentata harpistă Roxana Moişanu în primele momente de după intrarea sa în scenă. Treptat, luminile puternice din sala de spectacol s-au stins făcând loc lumânărilor aprinse cu grijă de însăşi interpreta care astfel reuşea să capteze atenţia publicului, pregătindu-l pentru o călătorie printr-un univers al partiturilor, imaginaţiei şi sensibilităţii. Intitulat Acorduri pentru harpă şi proiecţie de cameră, spectacolul prezentat duminică, 14 noiembrie 2010, la Sala mică a Ateneului Român a avut la bază asocierea inedită şi captivantă dintre sunetul corzilor şi dinamismul / simbolistica imaginilor. Arta, în acest caz, s-a putut manifesta atât în forma ei muzicală cât şi în cea vizuală, ambele dimensiuni îmbinându-se cu succes.

Sunetul şi imaginea s-au completat reciproc, corzile harpei celtice şi ale celei de concert scoţând la iveală o multitudine de emoţii care se intensificau la contactul vizual cu fascinantele proiecţii gândite şi realizate de Radu Rădescu. În relaţia cu vizualul, muzica este capabilă de a pune accent pe anumite secvenţe, de a mări sau diminua suspansul şi de a crea tensiuni. Harpa, unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale, se adaptează cu succes la toate epocile. De-a lungul spectacolului, interpreta şi instrumentul păreau a fi un tot versatil, capabil de a schimba registrul cu uşurinţă, trecând prin culturi şi stiluri diferite, unind arhaicul cu modernul. Astfel, publicul a călătorit prin acorduri medievale, renascentiste, baroce şi contemporane care nu au respectat rigurozitatea cronologică, concentrându-se mai mult pe crearea emoţiei.

Roxana Moişanu a încântat publicul de-a lungul concertului prin virtuozitate, delicateţe şi eleganţă. De altfel, aşa cum se întâmplă în lumea artelor, interpretul nu poate să nu lase o amprentă personală asupra unei compoziţii. De cele mai multe ori se întâmplă ca o partitură să fie complet recreată, devenind pentru ascultători o operă cu totul diferită de cea originală. O creaţie nu rămâne niciodată la fel, este într-o continuă schimbare în funcţie de idealurile celor care o redau. Toate piesele interpretate de talentata harpistă au reuşit să atingă diverse registre ale simţirii şi imaginaţiei. Nu doar marile perioade au fost evidenţiate, ci şi varietăţile regionale, trecându-se de la folclorul englez şi irlandez la cel iberic, francez, italian, maghiar, transilvănean şi chiar canadian. O tranziţie extrem de interesantă a fost cea de la lucrările clasice şi tradiţionale la soundtrack-uri, corzile harpei reuşind să dea o interpretare mult mai elegantă compoziţiilor originale din Beauty and the Beast, The Lion King sau Final Fantasy. La finalul concertului, Roxana Moişanu a oferit o surpriză foarte plăcută publicului, interpretând cu mare sensibilitate o compoziţie proprie - Sad Memories (Regăsirea) - realizând astfel legătura dinspre interpretare către creaţie.

Dacă muzica a scos la iveală emoţii, concentrând timpul şi spaţiul în acorduri de harpă, dimensiunea complementară - imaginea - a reuşit să deschidă mai multe uşi ale percepţiei, provocând publicul la interpretare. Pornind de la o completare a dimensiunii muzicale, responsabilul de partea vizuală - Radu Rădescu - a reuşit să redea privitorului arta în cât mai multe manifestări. Privind proiecţiile, spectatorii au fost martori la sincronizarea dintre sunete şi forme, culori, lumini şi texturi.

La fel ca partea muzicală, dimensiunea vizuală a spectacolului nu a respectat o anumită logică, ci a părut că se derulează spontan, precum fluxul conştiinţei provocat de sunete. Colajele au punctat diverse momente ale spectacolului; cel de la început a dorit să fie o iniţiere, harpa transformându-se din instrument muzical într-un obiect de contemplare reprezentat în pictura lumii. Piesa The Three Ravens a fost completată de imaginile sugestive cu corbi ce, întâmplător sau nu, aminteau de faimosul poem al lui Edgar Allan Poe. Treptat s-a trecut către opera artistului Alberto Cerriteño, ale cărui creaţii insuflă optimism printr-o bogată imaginaţie, la care se adaugă exuberanţa formelor şi a culorilor. Pe acordurile piesei Nova Scotia au rulat ilustraţiile artistei Deborah Sponagle-Taylor, care surprind legătura dintre oameni şi mare. Foarte inspirată a fost şi alăturarea de anluminuri compoziţiilor medievale din Cantigas de Santa Maria. Renaşterea nu numai că s-a exprimat muzical prin piesa Bransle de la Torche, dar şi-a făcut simţită prezenţa şi vizual, grădinile prezentate în fotografii fiind rezultatul deschiderii omului către natură şi a designului peisagistic. Pe muzica lui Alfredo Rolando Ortiz au fost prezentate fotografii care au surprins viaţa de zi cu zi, artele şi tradiţiile paraguayene. Montajele din creaţiile lui M. C. Escher au fost fascinante, captivând privitorul cu ajutorul iluziilor optice şi al repetiţiilor.

Pe acordurile compoziţiei Canon de Pachelbel publicului i-au fost prezentate câteva dintre creaţiile talentatului Ioan Nemţoi. Opera sculptorului în sticlă se află într-o continuă explorare de forme, căci spre deosebire de fotografie şi pictură, sculptura este caracterizată de trei dimensiuni. De altfel sticla este un material extrem de maleabil, înzestrat cu transparenţă şi fluiditate, capabil de a capta şi transmite lumină, reuşind prin talentul artistului să devină obiect al imaginaţiei.

Un frumos joc al formelor, al tiparelor, al efectelor speciale, al alternanţelor dintre alb, negru şi gri şi nu în ultimul rând al materialelor (metal, plastic şi cristal) a fost foarte bine evidenţiat de către László Moholy-Nagy în Lichtspiel, montaj acompaniat de tema din filmul Tidus şi Yuna.

O altă manifestare a artei - cinematografia - încântă publicul prin inovaţie, prin imagine şi mişcare, prin mesaje şi simboluri. Secvenţele alese de Radu Rădescu au surprins cinematografia în diverse perioade. Le Mélomane (1903) în regia lui Georges Méliès prezintă creaţia muzicală într-un mod neobişnuit, efectul fantastic şi iluziile optice fiind obţinute cu ajutorul expunerii multiple. Secvenţele din When the Clouds Roll By (1919), regizat de Douglas Fairbanks şi Victor Fleming, deschid o lume a imaginarului portretizată prin dinamism şi prin caracterul ludic al personajelor. The Love of Zero (1928), film aparţinând avangardismului american inspirat din expresionismul german, demonstrează că arta se poate naşte şi din atipic, din neobişnuit şi din abstract. Efectul final al tuturor acestor proiecţii a fost dat, desigur, de către accentele muzicale.

Un moment cu totul special şi nu întâmplător a fost cel dedicat Reginei Maria a României, având în vedere că în 2010 s-au împlinit 135 de ani de la naşterea sa. Fotografiile şi portretele, imaginile de pe front sau de la încoronare, impresionanta primire la New York şi vizita în America au reuşit să surprindă câteva aspecte din personalitatea şi faima suveranei care şi-a petrecut viaţa dedicându-se celor aflaţi în nevoie. Pentru cunoscători, momentul dedicat Reginei Maria a reamintit de tema centrală a Festivalului de Film Istoric de la Râşnov, desfăşurat în luna august 2010.

Alături de momentul aniversar al serii, au mai existat de-a lungul spectacolului şi câteva repere comemorative, gândite de însăşi interpreta Roxana Moişanu şi dedicate unor personalităţi pe care le-a cunoscut personal, precum harpista Liana Pasquali, compozitorul maghiar Ferenc Farkas şi realizatoarea radio-TV Rodica Sava. Însă cel mai emoţionant şi personal moment al serii a fost cel închinat de Roxana memoriei tatălui ei, prin compoziţia proprie - Sad Memories - însoţită de o secvenţă onirică preluată din serialul The Tudors.

Făcând o tranziţie către animaţie, Călugărul (1991) este unul dintre cele mai sugestive exemple ale faptului că inspiraţia divină şi talentul sunt capabile de a transpune fiinţa umană. Închis intre pereţii groşi ai unei mănăstiri, călugărul depăşeşte limitele spaţiului fizic cu ajutorul inspiraţiei şi astfel reuşeşte să creeze o altă lume. The Tell-Tale Heart (1953), film de animaţie regizat de Ted Parmelee şi bazat pe povestea plină de suspans scrisă de E. A. Poe, se axează pe acumularea de tensiuni prin reprezentarea de umbre, siluete, culori cât mai închise şi prin dinamizarea formelor. O altă tehnică inovativă prezentată publicului este cea introdusă de Alexander Petrov în Korova (1989), şi anume, tehnica picturilor în mişcare care fac apel la memorie. Nu trebuie uitată Catedrala, animaţie din 1994 care scoate treptat în evidenţă armonia arhitecturii gotice.

Dacă muzica poate acompania şi însufleţi cu succes arte precum fotografia, cinematografia, pictura sau sculptura, ea are şi capacitatea de a crea artă. Este vorba despre dans, expresie a corpului uman care pe tot parcursul spectacolului a apărut ca un laitmotiv. Hipnotizantul Solo al lui William Forsythe demonstrează că trupul poate deveni un instrument atunci când ritmul şi acordurile preiau controlul, dansul din The Tango Lesson (1997) regizat de Sally Potter scoate în evidentă rafinamentul şi eleganţa tangoului argentinian, iar Caravaggio - dansul contemporan coregrafiat de Mario Bigonzetti - arată cum armonia corpului se împleteşte cu cea a muzicii.

Tot din dans se desprinde şi patinajul artistic, o combinaţie reuşită între sport şi artă pentru care muzica este esenţială. Sonorităţile de harpă au contribuit la crearea unor frumoase poveşti puse în scenă de foştii campioni olimpici Katarina Witt şi Brian Boitano, dar şi de actualii laureaţi olimpici şi mondiali în proba de dans pe gheaţă, Tessa Virtue şi Scott Moir. Tot în registrul abordării poetice a perfecţiunii corpului uman a fost inclus şi videoclipul Stripped al trupei Rammstein, care pune accentul pe autodepăşirea şi performanţa specifice spiritului olimpic.

Finalul spectacolului nu a readus publicul la realitate, ci mai degrabă l-a invitat să continue visarea şi explorarea nenumăratelor dimensiuni ale imaginaţiei, montajul cu caii alergând oferindu-ne o stare de plutire şi un sentiment de libertate, emoţii sporite de altfel şi prin folosirea efectului de slow motion. Interpretarea delicată a Roxanei ne-a arătat că muzica înseamnă evadare, bucurie şi dragoste, că muzica ne însoţeşte de-a lungul vieţii precum o coloană sonoră a existenţei.

Prezentă în nenumărate forme de-a lungul spectacolului Acorduri pentru harpă şi proiecţie de cameră, arta şi-a îndeplinit scopul: a încântat, a provocat, a bucurat şi a emoţionat. Şi totul datorită sensibilităţii şi imaginaţiei celor doi talentaţi artişti, Roxana Moişanu şi Radu Rădescu.

(Roxana Leahevici este masterand în istoria artei, patrimoniu şi turism cultural la Universitatea din Coimbra, Portugalia. Fotografii de Adi Bulboacă.)