N-o să mă credeţi când am să vă arăt cartoanele. O ştiu pentru că de pe unul dintre ele se mai distinge doar "--onard Cohen, -eptembrie 2008, --------- Trimf", de pe altul, "Deep -urple, 31 octom---- 2007", restul sunt intacte. Încă. Aşa că bucata asta de hârtie cartonată la care mă uit acum, cu trei semnături pe ea, din ce în ce mai tremurate, o să ajungă la fel, nu-mi fac iluzii. O ştersătură.
Eu îmi spun că pentru voi le păstrez, să vă explic de ce nu mă grăbesc, de ce sunt aşa cum am să fiu. Le păstrez poate să mi le puneţi în poală dacă voi avea Alzheimer, să-mi povestiţi cu bunicul despre ele, el va ştii, i le-am spus în detaliu, şi va fi sănătos, mai sănătos decât mine. N-am fotografii, am bilete. Câteodată biletele astea sunt hârtii cu care cumperi o oră-două de fericire neaşteptată sau ceva care rămâne cu tine pentru totdeauna. Se depune undeva pe un arc şi stă acolo. Nu ştii cum lucrează, dar se roteşte pe ax.
Unul dintre ei avea un acordeon verde, ca bomboanele voastre fondante. Strălucea cum străluceşte mica pe care o culegem din nisip şi spunem că e piatră nestemată. Era pictat pe faţă ca un clovn, cu pastă albă, cercuri negre în jurul ochilor şi triunghiuri rotunjite pe obraji. Avea părul lung, mai jos de piept, împletit. Pe pianul lui stătea o oiţă cu nările rozalii. Vocea lui semăna cu vocea cântată a paiaţelor şi vrăjitoarelor din basmele pe care le ştiţi. Iubea consoanele. Cel mai mult pe "s". Ştiu pentru că obişnuia să-l prelungească. Îl chema Martyn Jacques şi avea în frunte o inimă albastră.
Colegul lui de la contrabas clipea din gene albe. Avea pielea albă şi ochii albaştri. În spatele lui era carcasa instrumentului, plină de resturi de etichete şi abţibilduri după toate călătoriile în jurul lumii pe care le făcuse concertând. Pe cutie scria "FRAGILE". Purta costum, toţi purtau costume sau rămăşiţe din costume. Şi pălării de lorzi britanici renegaţi. Contrabasul lui Adrian Stout avea un marsupiu în faţă, cum am discutat despre canguri, ţineţi minte. Ei, şi de acolo scotea uneori arcuşul cu care mângâia corzile. Cel mai adesea îşi folosea palmele însă, se agita destul de mult şi umbra lui neagră se proiecta pe-un colţ din uşile de lemn lăcuite ale Sălii Radio. Arăta mare şi deformat, cum am făcut pe lupul la teatrul de umbre aseară, exact. Nenea ăsta avea mâini magice pentru că putea să facă pe fantoma cu un fierăstrău şi cu un laser. Partea asta v-o explică mai bine bunicul. Şi dacă vreţi şi voi, ne găseşte el pe undeva pânză de fierăstrău fără dinţi să încercăm şi noi. Degeaba se uită aşa la noi, cum că nu are de unde adică. Are, are, găseşte el.
În stânga lui Martyn era alt Adrian. Pe el îl mai chema şi Huge. Era mare, de-asta probabil. V-ar fi plăcut de el. Cânta la percuţie şi avea în jur raţe şi pui din plastic, e drept că jupuiţi şi spânzuraţi sau aşezaţi cu picioarele în sus, mai avea porcuşori roz şi maronii, pistoale şi fluiere. Era haios. A murit pe scenă. Şi după aia a înviat.
Despre ce cântau ei nu am să vă povestesc. O să descoperiţi singuri, când o să mai creşteţi. Când o să fiţi trişti şi o să vă vină mai uşor să râdeţi decât să plângeţi. Ca să-i înţelegeţi însă, e esenţial să ţineţi minte cît mai multe lucruri despre voi de-acum. Şi să credeţi în ce vă imaginaţi. Până mai târziu, putem să deschidem larg ferestrele, să sprijinim aparatul de pervaz, să dansăm şi-apoi să adormim pe muzica lor. Afară a început să ningă. E numai bine.