The Tiger Lillies te duc de mână pe străzile întunecoase şi strâmte ale Londrei, în vremea lui Jack Spintecătorul, într-o lume pestriţă, perversă şi decăzută, cu prostituate bolnave, criminali fioroşi, muribunzi şi clovni demenţi. E lumea damnaţilor, a celor prăbuşiţi fără speranţă, un univers grotesc cu bizarerii umane, personaje schizofrenice, doborâte de tristeţe, cadavre melancolice care râd sinistru, aristocraţi renegaţi, îngeri sinucigaşi, lacrimi care curg peste obraji pictaţi cu inimi albastre, beţii amare, mahmureli tragice şi sentimente ferfeniţă. Este râsul suferinţei nebune. Teatrul cruzimii al lui Antonin Artaud este citit / cântat în cheie brechtiană. The Tiger Lillies sunt fraţi de cruce cu Charlot, Fellini şi Aglaja Veteranyi.
Cei trei muzicieni au fost, ca de obicei, costumaţi retro. Contrabasistul Adrian Stout (care s-a dedat şi la ferăstrău muzical şi termenvox) a apărut într-un costum din anii '20, percuţionistul Adrian Huge şi-a pus o pălăriuţă simandicoasă asortată ironic cu puiul jumulit din tamburină şi jucăriile miniaturale (porci, şoareci, raţe şi alte obiecte indecente), iar Martyn Jacques, vocea falsetto, clovnul trist cu inimioare scurse pe obraji, un sir grotesc cu un acordeon Fantini (vezi aici), verde cu ape roşii ca o bijuterie de smarald, s-a drapat în pantaloni largi şi intraţi la apă, cozondraci negri şi cămaşă albă, rămăşiţele unui costum de seară, o eleganţă decăzută, depravată, înmuiată în băutură, droguri şi boli venerice.
The Tiger Lillies au cântat două ore cu acurateţea unor înregistrări de mare clasă. În timp ce Matthias Langhoff, de exemplu, în FNT 2010 şi-a enunţat explicit intenţiile la Măsură pentru măsură, al cărui titlu complet este Petrecerea lui William în compania unor curve şi călugăriţe, popi şi perverşi, asceţi şi asasini, titlu la care se reduce decandenţa brechtiană, fără susţinere din partea spectacolului propriu-zis, The Tiger Lillies au deschis brusc uşa unui univers parazitar care absoarbe publicul ca un vacuum. Intri direct în iadul lor suprarealist în care demenţa stă cu clownul la masă, un freaky-cabaret cu accente jazzy. Asta ar fi diferenţa esenţială între intenţie şi reuşită, ilustrată de două perfomance-uri la distanţă de o săptămână.
Aş vrea ca The Tiger Lillies să fie ascunşi într-un glob de cristal pe care să îl port în geantă. De câte ori aş fi tristă, i-aş scoate şi i-aş răsturna ca să "ningă" cu songuri, cu acutele lui Martin, contrabasul boem al lui Stout şi jucărele bune de bătut ale lui Huge. Aşa o să dispar din lumea reală. "I wish I was special / But I'm a creep,/ I'm a weirdo / What the hell am I doin' here?/ I don't belong here" (Thom Yorke, Radiohead, Creep). Britzii ăştia!
Danced All Night (song care nu a făcut parte din concert)
We could have danced all night
into the morning light
in that cheap penny arcade
We could have danced all night
into the morning light
in that cheap penny arcade
But fate is cruel sometimes,
Fate is so unkind in the games that it plays
So now I stand beside your graveside
and I cry everyday
So till time does heal every scar
and weal I shall cry every day
(Dovada că am fost acolo: autografele The Tiger Lillies pe bilet cu o jucărie pentru Adrian Huge, ursul Obama)