We Need to Talk about Kevin. Regizoarea britanică Lynne Ramsay ajunge la al treilea film şi se întoarce cumva pe teritoriul splendidului debut Ratcatcher. Kevin cel din titlu este eroul (!?) unei cărţulii devenite best-seller mai an - Ramsay a decis s-o adapteze mai degrabă din perspectiva mamei, cu rezultate năucitoare. Când aţi mai văzut un personaj care să-şi deteste / adore / dispreţuiască / înţeleagă copilul (nu neapărat în această ordine), pendulând filmic între un trecut decent şi un prezent aberant, dat fiind că numitul copil şi-a executat cu sânge rece colegii de şcoală? Tilda Swinton interpretează un rol greu încadrabil în acest film dureros de stilizat (să-i zicem Elephant - part 2) şi, până în ultima clipă, aş fi jurat pe un premiu de interpretare.
L'artiste. Doi francezi şugubeţi, regizorul Michel Hazanavicus şi actorul Jean Dujardin, responsabili pentru seria adorabilă OSS 117, au mers frumos la Hollywood şi au tras un film... mut. Format academic (1.33:1, pătrat adică), alb-negru, cu inserturi, cu partitură, cu tot tacâmul - mut, ce mai. O declaraţie de amor la adresa cinema-ului clasic, care cinema clasic este deopotrivă mângâiat şi urecheat, uneori în spaţiul aceleiaşi secvenţe. O bijuterie isteaţă, realizată după toate regulile artei (pare făcut în 1929, atunci când se petrece), unde Fairbanks, Valentino, Murnau, Welles, Lang etc. sînt trecuţi în revistă cu aplomb şi unde ni se oferă, totuşi, două secvenţe "sonore", una mai savuroasă ca cealaltă. Premiul de interpretare masculină e doar cireaşa de pe tort.
Le gamin au velo / La piel que habito. Am senzaţia că şi fraţii Dardenne, şi Almodovar, au câte un contract cu Cannes-ul. La belgieni se stipulează că nu trebuie să plece de pe croazetă nepremiaţi, la spaniol se precizează că nu care cumva să miroasă "palmodorul". În privinţa Dardennilor e chiar uşor - filmele lor sînt din ce în ce mai simple, din ce în ce mai minunate; cel de faţă îndrăzneşte chiar niscai muzică (Beethoven, în speţă), un star veritabil (Cecile de France) şi ceva mai multă speranţă; îndrăznesc şi eu să spun că atâta vreme cât belgienii fac filme, umanitatea mai are o şansă. În privinţa lui Pedro e mai delicat - filmul dumisale (prima colaborare cu Banderas de la Atame! încoace) e oarecum inclasabil, o combinaţie de melodramă gotică, horror cerebral şi poveste de dragoste damnat / bolnavă; închipuiţi-vă că Douglas Sirk ar fi tras un remake hitchcockian după Les yeux sans visage al lui Georges Franju şi vă veţi apropia cumva de rezultat. Imposibil de povestit mai mult fără a devoala surprize majore - emoţia pe care o simţi în stomac la ultima scenă îţi confirmă amploarea acestui cinema inimitabil, care ar fi meritat premiul cel mare cu ochii (larg) închişi.
The Tree of Life / Melancholia. "Terrence Malick a venit la Cannes special pentru Palme d'Or" au spus maliţioşii - mă rog, "a venit" e un fel de-a spune, dar esenţialul e acelaşi: a fost cel mai previzibil premiu din istoria recentă. Filmul în sine nici nu cred că a contat, nu pentru juriul condus de Robert De Niro. Combinaţie improbabilă de misticism, alegorie, meditaţie şi poem, această Odisee spaţială 2011 (ale cărei momente sublime coexistă cu momente absolut debile) a fost anunţată drept evenimentul ediţiei şi trebuia confirmată ca atare de palmares. Punct. Lars Von Trier a venit la Cannes să provoace, comme d'hab, dar a venit înarmat cu un film formidabil, o apocalipsă intimă şi sfâşietoare, care începe ca un Festen ceva mai absurd şi se termină... se termină o dată cu lumea. Grandios - iar premiul junei Kirsten Dunst mai şterge din gogomăniile juriului.
Le Havre. Favoritul personal, favoritul criticilor, favoritul publicului kinosseur. Un film de Aki Kaurismaki - şi asta ar cam trebui să spună tot. Tandru, static, aiuritor, impasibil, hazliu, suprarealist, ingenios, hâtru, sec, rock'n roll, boem (sic!), bref finlandez, franţuzesc, pachetul complet. Parafrazând - cei ce n-au văzut filme de Kaurismaki să facă bine să vadă, cei ce-au văzut să facă bine să-l vadă pe ăsta.
