Orient Express - Un film despre Sergiu Nicolaescu

Dilema dacă să judecaţi o operă, făcând abstracţie sau nu de autor, se evaporă în cazul lui Sergiu Nicolaescu, în special în cazul filmelor pe care le-a făcut după '89. Senator, personalitate politică şi publică, Sergiu Nicolaescu e azi cea mai influentă persoană din cinematografie, cu o putere care influenţează până şi mass-media. Anul trecut, unul dintre punctele principale ale revoltei tinerilor cineaşti a fost acela că Sergiu Nicolaescu a făcut parte şi din comisia care a hotărât finanţările proiectelor câştigătoare, dar a şi câştigat finanţări pentru două proiecte (unul era Orient Express, al doilea un scump scurtmetraj despre Afganistan). Dacă revoltei i-a urmat un început de modificare a concursului CNC şi Sergiu Nicolaescu n-a mai făcut parte din comisia respectivă, el s-a aflat din nou în plutonul câştigător al finanţărilor la concursul din acest an. Deci este în continuare pe val, chiar dacă din umbră.

Orient Express nu este un film important pentru cinematografia română, dar este pentru Sergiu Nicolaescu şi pentru cei care se străduiesc să-i desluşească acestuia personalitatea. Coscenaristul şi prietenul Ioan Cărmăzan îl numea la conferinţa de presă de lansare a filmului "un mare timid, un singuratic, cu o filosofie de viaţă foarte ciudată. O fire contradictorie. Sergiu Nicolaescu a reuşit cu toate acestea să se afle pe creastă în orice conjunctură politică. A avut succes de public înainte de '89 cu filmele sale poliţiste şi de acţiune, pentru ca, după '89, ieşirea pe scena politică în calitate de revoluţionar, senator, membru PDSR să-i permită să îşi consolideze influenţa asupra cinematografiei.

Estetic vorbind şi foarte pe scurt, Orient Express este o nefericită încercare de a reveni la un cinematograf poetic şi paseist. Pelicula e însă prăfuită, scenariul e stângaci scris şi regia se remarcă prin demodate artificii stilistice. De exemplu, ralenti-urile al căror scop e să marcheze distanţa temporală şi nostalgia vremurilor minunate de altădată. Chiar ideea de a folosi Orient Express-ul ca "simbol al legăturii dintre cele două lumi", recte cea a senectuţii eroului, prinţul Morudzi, petrecută în România lui 1935, şi cea a tinereţii (nu foarte îndepărtată totuşi), din 1919, când prinţul îşi făcea veacul, rupea inimi şi-şi risipea averea în Franţa - Orient Express, aşadar, este o foarte la îndemână figură de stil.

Filmul mi se pare însă că trebuie privit mai puţin sub aspect stilistic, cât biografic şi, de ce nu, chiar psihologic. Pare de la început şi până la sfârşit un film despre Sergiu Nicolaescu, deşi acesta nu admite că Andrei Morudzi este el şi afirmă că, spre deosebire de aristocratul ajuns un ratat la finiş, el este şi va fi un luptător. Sergiu Nicolaescu admite însă că interpretarea l-a solicitat, că aici a fost un actor, şi nu un "interpret" ca în precedentele sale filme de acţiune. Să însemne asta că s-a implicat cineastul emoţional mai mult decât o făcea anterior, proiectându-se (inconştient) asupra personajului? "Andrei" e un prenume, cum se ştie, drag lui. Pe urmă, poetul preferat al tinerei fete care se îndrăgosteşte de bătrânul prinţ e nimeni altul decît François Villon, şi se ştie că în 1987 Sergiu Nicolaescu a realizat un film despre acesta.

Dar însuşi scenariul şi concepţia regizorală te trimit la ideea că cineastul ar fi putut avea intenţia unei opere autoreferenţiale care să încununeze o carieră. Sergiu Nicolaescu apare tot timpul, camera îl urmăreşte fidelă ca omul de încredere Costache (interpretat de un Gheorghe Dinică pe post de devotat Sancho Panza) în plimbările călare pe moşie, cu şoimul pe mână, în faţa Orient Express-ului care trece prin vecinătate, prin salonul unde le vorbeşte musafirilor sau stă gânditor şi studiat (ca Victor Hugo evocat ironic de Eugen Ionescu) cu mâna pe şemineu, citind trecutul în flăcări. Personajele celelalte nu par să aibă decât rolul peretelui din partidele de tenis de sală. Sunt imobile, lipsite de reacţii ori incapabile să-l zdruncine pe erou din "inumanitatea" sa. Până şi tânărul Bob (Vlad Zamfirescu), care îl acuză că e retrograd şi închipuit şi nenatural, va fi redus la tăcere printr-un monolog ce s-ar dori zdrobitor. Iar Amalia Frunzetti (Maia Morgenstern) care tot aşteaptă să fie cerută de nevastă de prinţ se resemnează până la urmă, căci avansurilor ei li se răspunde cu aceeaşi aristocratică gheaţă. Dar ce vrea să pară gheaţă, "inumanitate" nu e decât o lipsă de joc din partea actorului Sergiu Nicolaescu, acesta dând impresia că este însuşi Sergiu Nicolaescu, expunându-şi filosofia de viaţă. În consecinţă, celelalte personaje au datoria să asculte eventualele lor reacţii adverse, nefiind, de fapt, decât motive pentru alte şi alte discursuri.

Ce se întâmplă însă în film? Prinţul Andrei Morudzi locuieşte la conacul său din Moruzeni. Suntem în anul 1935, toamna. Fulgerele, tunetele şi ploaia vor însoţi filmul până aproape de sfârşit. Fulgeră şi tună în momentele-cheie ale monologurilor sau în pauzele dintre ele. Plictisit de societatea din oraş, prinţul o cultivă. Îi invită pe cei câţiva cunoscuţi - preotul, şeful de gară, un silvicultor şi alţii la cină, unde, asemenea Ghepardului lui Visconti, prinţul domină noua clasă socială cu vagă condescendenţă şi o blagosloveşte cu discursuri despre sine. Oamenii vorbesc pe la colţuri, deşi mănâncă din farfuriile scumpe ale gazdei, aducând tuşă după tuşă la portretul acestuia (prinţul, astfel, continuă să fie prezent şi în rarele momente când nu e de faţă). Epitetele şi aprecierile par mai mult prăfuite şi preţioase decât în ton cu vremea. "Ce om distins!", "un om împotriva timpului", "poate că în viaţa lui e o mare taină, poate o decepţie - sentimentală", "un om ciudat" care parcă nici n-ar face "parte din lumea asta", un "inuman" care trăieşte într-o "splendidă izolare". De multe ori, personajele ţin să ne spună clar tot ce trebuie să ştim atât despre erou, cât şi despre mediu ("plouă", "a venit iarna"). Nu mai e loc pentru subtilităţi, chiar şi misterele sunt dezvăluite repede. "Marea taină" a prinţului, inclusiv, cu promptitudine. Prinţul fusese iubit în tinereţe, la Paris, de o fată de condiţie modestă (Ioana Moldovan), dar şi-a bătut joc de dragostea acesteia, a înşelat-o cu alte femei, iar ea şi-a luat zilele.

Tânăra moartă bântuie acum bătrâneţile prinţului. Albă şi palidă, ea apare cu violetele în mână în odăile conacului, zâmbindu-i mustrător, dar cu aceeaşi dragoste. Pe prinţ îl bântuie şi dublul său din tinereţe (Dan Bittman), care i-a devenit un fel de conştiinţă (precum Jiminy Crickett lui Pinocchio), cerându-i socoteală pentru păcatele tinereţii, deşi logic, chiar el le comisese. Apariţiile acestor spectre sunt regizate cu stângăcie.

Când şeful gării (Florin Zamfirescu) vine la una dintre cine cu fiica sa (Kezdi Imola), proaspăt întoarsă de la şcoală, o alchimie se petrece între aceasta şi prinţ, alchimie care de la bun început ne face să ne aşteptăm la un sentiment amoros. Tânăra Ana chiar se îndrăgosteşte, dar, spre deosebire de noi, îşi dă seama destul de târziu. Galant, dar rece, prinţul nu răspunde sentimentelor şi fata îşi ia zilele, mai ales că nu vrea să se căsătorească cu Bob. Prinţul nu pare ros de remuşcări decât la final.

După aristocratica răceală din restul filmului, pe ultima sută de metri el realizează ce mare rău i-a făcut iubitei din tinereţe, şi că a repetat răul ucigând-o pe fata şefului de gară. Într-o secvenţă neclară, prinţul trece pe lângă propriul său mormânt. Apoi îşi ia zilele, aruncându-se în faţa Orient Express-ului, reîntorcându-se, astfel, în trecut (ni se dă de înţeles), în lumea însorită a spectrelor.

Aceasta e în linii mari povestea. Grefând pe ea o concepţie regizorală unde clişeele stilistice se adaugă artificialităţii jocului actorilor, Sergiu Nicolaescu dă impresia că s-a concentrat mai mult asupra textului. De altfel, filmul s-ar putea asculta foarte bine şi n-ar mai fi nevoie să fie privit. E un film care se face din text. Unele amănunte sunt totuşi deranjante. Tânărul Bob face jogging încălţat în adidaşi, cu prosopul pe umăr, or, în 1935, jogging-ul parcă nu devenise o modă. Se spune la început că "trăim vremuri neurastenizante". Chiar dacă termenul a apărut în 1880, folosirea lui sună nepotrivită în context. Deşi între 1919 şi 1935 nu este decât o diferenţă de 16 ani, între Andrei Morudzi tânăr şi Andrei Morudzi bătrân diferenţa pare de cel puţin 30 de ani. Într-o altă secvenţă vedem o cutie de chibrituri cu tricolorul pe ea.

De fapt, planul temporal pare destul de vag. Datorită şi dialogurilor, el bate în permanenţă spre prezent şi spre persoana autorului. Cine doreşte poate găsi referiri şi la tinerii cineaşti. Se spune în film, "Obraznici, tinerii din ziua de azi", "Tinereţea n-ar trebui dată pe mâna copiilor". De altfel, prinţul îi intrigase anterior pe "prieteni" cu remarca "Lăsaţi copiii săraci să moară".

Prinţul Morudzi e până la urmă un personaj format din cuvinte, dar lipsit de consistenţă. Din el rămâi cu câteva replici - "Fericirea? S-ar putea nici să nu ştiu ce e fericirea"; "De multe ori am făcut lucruri rele pentru că aşa am crezut că trebuie să fac"; "Frumosul a fost o pasiune pentru mine"; "Din fericire pentru mine, oamenii deştepţi sunt rari"; "Nu recunosc decât realităţile din mine însumi"; "De unde purcede această îmbătrânire sufletească?"; "Am aruncat lumii mici şi murdare acelaşi olimpian dispreţ".

Sergiu Nicolaescu declara că a dorit un film "de artă şi frumos" care să aibă şi "o anume stranietate". În ceea ce mă priveşte, Orient Express nu este un film de artă, chiar dacă este curat şi frumos filmat, (imaginea - Florin Mihăilescu), dar este un film straniu şi interesant pentru că poate da indicii despre autor. Îi poate da şi acestuia indicii de care nu era conştient. Nu sunt specialist, dar probabil cineva de meserie ar putea oferi filmului o interpretare mult mai interesantă. Mă gândesc că un psiholog ar putea găsi o interpretare profesionistă, inclusiv mărturisirii regizorului că în cascada în care sare din faţa trenului a fost fascinat şi hipnotizat şi s-a tras târziu din faţa locomotivei.