Coşciug în formă de măgar - Europolis

Europolis (un film de Corneliu Gheorghiţă) vrea să îl facă pe privitor să rîdă, caută să nască în spectator şi fiorul specific lecturilor fantastice ale lui Mircea Eliade, vrea să facă şi o arheologie a riturilor de trecere româneşti şi vrea şi să convingă în critica socială pe care o întreprinde. Iar pe acest fond trebuie să credem schimbările care se petrec în interiorul unui bărbat de patruzeci şi ceva de ani, Nae, filmul căpătînd, astfel, şi valenţele unui bildungsroman cinematografic.
 
În ce priveşte primul şi ultimul punct, critica prin umor, momentele în care în cinema treaba asta reuşeşte sînt fie atunci cînd autorul vine cu anumite observaţii inteligente asupra unor întîmplări cotidiene, surpriza fiind dată tocmai de simplitatea şi acurateţea expunerii situaţiilor de viaţă (cum se întîmplă în American Beauty, de exemplu, în ce priveşte dinamica relaţiilor amoroase adolescentine şi mature); fie atunci cînd expunerea e trecută prin anumite filtre culturale a căror înşiruire e inedită - trimiterile către Marx sau asimilarea baladelor trubadurilor (trecute prin veritabile pasaje din literatura absurdului) în Monty Python and the Holy Grail, de exemplu, datorită cărora ceea ce e în mod normal clişeu în istoriile cavalereşti capătă aici o nouă dimensiune. În Europolis ceea ce vedem pe ecran nu depăşeşte cu nimic rostirea de tabloid: Nae întră în clubul deţinut de şmenarul oraşului său natal, Sulina, iar acolo două fete dansează pe platformă. Precaritatea morală a personajelor e relatată prin întîmplări extrem de facile: Nae iese din cimitir la începutul filmului, o întîlneşte pe sora şmenarului şi i-o trage într-o şalupă dezafectată. În aeroport, cînd porneşte spre Franţa alături de mama sa, Magdalena (pentru a asista la citirea testamentului unchiului său, Luca, pe care familia îl credea mort de vreo trei decenii), Nae are în buzunar un parfum de duzină primit de la amantă. Autorităţile nu-i permit să urce cu sticla în avion. În semn de protest, Nae îşi toarnă parfumul în cap. Nimic care să-ţi tragă cu ochiul prieteneşte.
 
Inconsistenţa şi schematismul personajelor (faptul că trebuie să se conformeze sensurilor dictate de autor, pentru a îndeplini funcţiile narative corespunzătoare parcursului amintit în debutul textului) sînt vizibile neîncetat: mama lui Nae se închină necontenit, se sperie din orice, pare că nu a văzut lumea nici măcar la televizor... dar cînd ajunge în Franţa vorbeşte despre măiestria dirijorului George Georgescu de parcă ea ar fi muncit la reabilitarea sa după al Doilea Război Mondial, nu George Enescu. Nae urlă, bea, se agită, pare un om tocmai ieşit din caverne; la întoarcerea din Franţa nu are nicio problemă să accepte să le facă un serviciu unor ţigani - să preia un măgar, să-l ascundă în barca luată moştenire din Franţa şi să-l treacă în România pentru ei; două secvenţe mai încolo îl vedem smerit şi cu ochii luminaţi, ca şi cînd s-ar fi trezit întru vecie.
 
O altă problemă a filmului vine din faptul că simbolurile de pe ecran şi întîlnirile cu paranormalul nu sînt integrate coerent în poveste. Ba o ghicitoare ţigancă, ba un şaman, spirite care mişcă uşi, oglinzi acoperite, ba un mort (Magdalena) şi glume nesărate pe seama mortului. Cînd moare, Magdalena e pusă în sicriul în formă de măgar în care era adusă din Franţa cenuşa unchiului răposat. Autorităţile portuare din Sulina opresc ambarcaţiunea cu ajutorul căreia Nae îşi ducea în Sulina lucrurile culese din Franţa. Un nou prilej de glume. Falsitatea narativă e vizibilă în reacţiile pe care le au personajele cu acest prilej: trec de la o stare la alta - stări aflate la poli opuşi - ca nişte mecanisme teleghidate. Cînd deschide coşciugul, poliţistul îşi scoate casca respectuos şi, în faţa femeii moarte, montează o mină gravă, afectată. Asta după ce, în prealabil, mai că îl ia la înjurături pe Nae cînd acesta îi spune (şi prin cuvintele sale îl ia peste picior pe poliţist) că măgarul e sicriu şi că înăuntru e o moartă. Înmormîntarea Magdalenei e evenimentul care, pentru Nae, închide iniţierea sa spirituală - povestea începe pentru el în cimitir şi se termină tot în cimitir, doar că pe o treaptă personală superioară. Moartea Magdalenei poate fi motivată doar de nevoia autorului de a avea un moment dramatic prin care să încerce să dea credibilitate schimbării lui Nae.
 
Europolis e un film forţat şi lipsit de realism (şi fantasticul trebuie să aibă o  anumită doză de realism pentru a fi credibile propunerile sale), un proiect fad, neinspirat.