Retina şi sufletul - Europolis

Filmul Europolis, de Cornel Gheorghiţă, posedă o structură circulară, solid construită, care permite o lectură multiplă, invită chiar la o asemenea lectură, ca orice operă de artă autentică.

De la început eşti cucerit şi emoţionat de frumuseţea absolută a imaginilor sale, care ne implică pe dată, fără niciun motiv raţional, ci doar prin excepţionalul mod de a fi al liniilor şi al culorilor sale, al contrastelor sale.

Îţi dai totuşi curând seama că ceva te îndeamnă să aprofundezi această primă impresie, care nu face decât să ne pregătească în vederea unor noi descoperiri, cel puţin tot atât de importante, dar care - din fericire! - continuă să fie suscitate prin mijloace la fel de cinematografice, altfel spus, prin "imagini", ceea ce vrea să spună şi personajele, care ne vorbesc şi care, de asemenea, ne implică profund.

Odată intrat în această convenţie a imaginii care "vorbeşte" şi a personajului care "vorbeşte" mai curând ca imagine, care nu vorbeşte deci aproape deloc, spectatorul se poate instala treptat în propria sa lectură, care nu coincide totdeauna cu lectura autorului filmului sau cu alta din numeroasele lecturi posibile ale filmului. (Este important să spunem că orice lectură, pentru a fi validă, trebuie să asculte de legile coerenţei.)

Spectatorul va putea deci rămâne la acest prin nivel - frumuseţea imaginilor şi impactul lor specific -, dar el va putea face şi un pas mai mult, pentru a urmări această poveste a emigrării / imigrării / emigrării unei familii de români, poveste tragică, cu care Europa se confruntă încă şi în zilele noastre. Această poveste ne cufundă în problematica dezrădăcinării, dar şi în cea a relaţiei dintre Ţările din Est şi Ţările din Vest, în ceea ce priveşte mentalităţile, mai ales. (Să nu uităm că acest film este dedicat "tuturor celor care au pierit şi care vor pieri departe de ţara lor".)

Dacă acelaşi spectator vrea să treacă la un alt nivel de lectură - pe care l-am putea numi "fantastic", dar pe care l-aş numi mai curând "metafizic" - el va simţi cum alunecă, datorită multiplelor "semne" prevăzute în film (ca într-un text de Mircea Eliade), într-o altă realitate, unde logica unei cauzalităţi clasice nu mai funcţionează, ea fiind înlocuită de simboluri şi mituri care propun asocieri conforme propriilor lor legi.

Una dintre lecturile posibile situate la acest nivel, şi pe care autorul filmului pare să o privilegieze prin numeroasele "semne" care o autorizează, este cea a drumului parcurs de sufletul mortului, unchiul Luca, suflet care - conform tradiţiei româneşti - reface în patruzeci de zile de doliu drumul vieţii sale trecute. Călăuziţi de Îngerul Păzitor, mama, Magdalena, şi fiul ei, Nae (în care, în cele din urmă, va sălăşlui sufletul lui Luca), sunt supuşi mai multor încercări, mai ales prin cea a morţii mamei şi prin cea a trecerii prin Vămile Cereşti (care, în lumea reală reprezentată în acest film, sunt populate cu nişte foarte reali vameşi români din zilele noastre). Structura circulară a filmului comunică ideea de fatalitate, de reînceput ineluctabil ("eterna întoarcere" a lui Mircea Eliade).

Îmi place mult acest film de Cornel Gheorghiţă, îmi place strălucirea imaginilor lui, a căror originalitate şi forţă ni se impun cu putere, îmi place subtilitatea şi tragicul sentimentelor şi ideilor pe care le suscită şi care rămân în noi şi ne obsedează.

Este un film pe care nu-l uităm, căci el se înscrie în acelaşi timp pe retina noastră şi în adâncul sufletului nostru.