Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Opinia publică

Tovarăşi, mi s-a terminat timpul - Opinia publică


Observator Cultural, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În octombrie 2010, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu avea loc o premieră cu adevărat surprinzătoare: prima punere în scenă, în ultimele decenii, a unei piese-etalon a epocii comuniste. Cînd e să-şi explice neaşteptata alegere, regizorul Theodor Cristian Popescu face trimitere la împlinirea celor 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan şi la nevoia confruntării cu trecutul comunist, confruntare a cărei absenţă lasă în urmă o "memorie ciuntită". Ceea ce rezultă nu e o reconstrucţie, ci o reevaluare, o repunere în discuţie nu a unei anume dramaturgii acum uitate, ci a umanităţii despre care aceasta vorbeşte, şi una dintre cele mai bine jucate producţii româneşti ale anului.
 

Opinia publică îi e dedicată de Aurel Baranga lui Radu Beligan (care a şi jucat rolul principal într-una dintre montări). Datată iunie 1966-mai 1967, piesa a fost vedeta stagiunii '67-'68 (dar steaua i-a apus în anii '70, iar după 1984 nu a mai fost jucată; Baranga murise în 1979) şi marchează primele etape în elaborarea teatrală a unei teme majore pentru cultura românească sub comunism, mai exact, "obsedantul deceniu" (paranteză necesară: prin "obsedantul deceniu" şi tema lui înţeleg nu arta produsă pînă în 1964, ci literatura - cu precădere şi în toate accepţiile ei - despre perioada stalinist-dejistă). Fapt "citibil" în chiar mărturiile lui Baranga, care identifică drept sursă de inspiraţie pentru acest text o "şedinţă de două zile" din 1952, "în care un om a fost flagelat fără milă, sub povara unor învinuiri scornite" (Autorul despre piesă, în antologia de dramaturgie alcătuită de Valeriu Râpeanu şi publicată la Editura Eminescu în 1978).

 
Opinia... e o comedie a "obsedantului deceniu" e un detaliu important. Dar să facem întîi un ocol istoric: autorul textului pus anul acesta în scenă de Theodor Cristian Popescu, la Sibiu, a fost un stîlp al dictaturii proletariatului de la instalarea lui în România; medic de formaţie, Baranga a fost fondatorul şi redactorul-şef, pînă la moarte, al revistei Urzica şi autor al versurilor de la Zdrobite cătuşe, imnul RPR din 1948 pînă în 1953. Plătea, probabil, păcate de pe vremea colaborării la reviste avangardiste sau poate chiar credea, pentru totdeauna, în comunism. Şi da, era evreu. Toată dramaturgia lui e reprezentată de comedii, evoluînd politic şi tematic odată cu patria, fără ca Aurel Baranga să practice, implicat (chiar şi în Mielul turbat, piesa lui "de adeziune" din 1954 şi primul mare succes), militantismul deşănţat sau ideologismul cu nuanţe religioase. Motiv pentru care aceste texte au avut o viaţă scenică suspect de lungă pentru dinamica totalitarismului românesc (Opinia publică însăşi a traversat circa trei etape de orientare politică - de la critica "obsedantului deceniu" la simililiberalizare prooccidentală şi, în final, naţionalism protocronist, ultima direcţie îngropîndu-ne în scrieri dramatice despre Avram Iancu et co.).
 
Să ne întoarcem, acum, la Opinia... în cauză. Subiectul, plasat în redacţia ziarului Făclia vie, mixează, în linii mari, o incipientă poveste de dragoste între tineri şi inocenţi oameni ai muncii (ucenica ziaristă Otilia - jucată de Diana Fufezan cu delicateţe şi neastîmpăr - şi personajul central, reporterul Chitlaru - un Marius Turdeanu dedicat reprezentării unei zîmbitoare şi uneori dubioase preocupări pentru binele proletariatului), funcţia presei în îndreptarea abaterilor de la etica şi echitatea socialistă (redacţia e vizitată de două tovarăşe cu lăcrămaţii, o orăşeancă din stirpea Ziţei, în ceartă cu soţul înşelat, şi o ţărancă luptînd pînă în pînzele albe pentru dreptatea bibilicilor, ambele interpretate de aceeaşi Diana Fufezan) şi, element principal, modul însuşi de funcţionare a ziarului, cu mîncătorii, incompetenţe şi exemple de dedicare profesională, scoase la iveală pe fundalul unei farse (care-l aduce pe Chitlaru în funcţia de redactor-şef adjunct) şi cel al ulterioarei şedinţe a "activului", de înfierare a aceluiaşi Chitlaru, la iniţiativa directorului Cristioniu (în rolul căruia Nicu Mihoc e serios, alunecos şi total captiv unui vocabular format din variaţiuni pe tema "Da! Evident! Exclus!"). O întreagă pleiadă de personaje secundare dau culoare acestui peisaj tipic: prietenul lui Chitlaru, Pascalide (Cătălin Neghină, flegmatic, factor disturbator, căci atentează la ordinea politică apelînd la chiar mecanismele ei) sau perechea Turculeţ-Băjenaru, responsabilii administrativi ai Făcliei vii (Liviu Vlad şi Dan Glasu - un cuplu de Stan şi Bran care se contrazic şi sapă constant, exersînd poziţia de drepţi dinaintea şefului) etc.
 
În spectacolul de la Sibiu, Theodor Cristian Popescu renunţă la destul de puţin din materialul original şi nu modifică dialogurile, acceptînd, în schimb, intervenţiile metareferenţiale. Pentru că, trebuie spus, textul e construit pe această convenţie - a trupei de actori care se pregătesc să joace şi joacă piesa "care nu e o piesă", "n-are mesaj", "nu oferă o imagine convingătoare a zilelor noastre", "n-are suficienţi eroi pozitivi, prezintă prea mulţi eroi negativi" etc., personajele căpătînd, astfel, libertatea de a ieşi din "rol" şi de a-şi comenta propriile acţiuni. Aşa se face că regizorul nu are nevoie să abordeze această piesă acum "istorică" din perspectiva citatului - comentariul aproape sardonic la adresa construcţiei înseşi a comediei face parte din miza ei. Fiindcă, după cum ziceam, Opinia publică aparţine chiar debutului în dramaturgie a temei "obsedantului deceniu" - acel "gen" (încurajat de noul secretar general Ceauşescu, căci îl ajuta să se "despartă" de predecesorul său, Dej) preocupat de denunţarea critică a abuzurilor politice şi ideologice din perioada 1948-1964, în care trecutul recent e flagelat, prezentul încă nu şi-a găsit propria matcă, iar viitorul e luminos, dar imposibil de anticipat. Opinia publică e piesa libertăţii de a critica în virtutea unui ideal pe care, încă, nimeni nu l-a înfipt definitiv în insectarul directivelor de partid.
 
Fără să intervină, deci, major în text, Cristi Popescu îl asezonează cu imagini de epocă şi interviuri cu Baranga însuşi, curgînd pe turnuri de televizoare alb-negru, într-o scenografie pe care autorul ei, Dragoş Buhagiar, o numeşte "decor-citat" (citatul pare a fi la emisiunile TV de divertisment din anii '60, cele cu muzici, scheciuri, Anda Călugăreanu şi Toma Caragiu), virusîndu-l (textul, aşadar) cu muzica aparent retro (sunet-citat, sunet-comentariu) a lui Vlaicu Golcea şi coregrafia, mai ales de grup, a lui Florin Fieroiu. Aceasta din urmă transformă scena centrală, a "votului de blam", răsturnat în omagierea colectivă a lui Chitlaru, într-un scheci dansant în sine, o partitură mişcată în care fiecare personaj e o coardă muzicală aparte în corul de başi şi acute.
 
Dincolo de mizele antropologice şi reconstructive pe care şi le asumă teoretic, spectacolul lui Theodor Cristian Popescu ascunde o mare, dar mare surpriză: replicile lui Aurel Baranga, de la "Primul caracter al secretului e că ştie toată lumea" pînă la "Ăştia sînt oamenii şi cu ăştia defilăm", "ţin" pe scenă, şi nu pentru că ar fi vorba despre o lectură ironic-brechtiană a limbii de lemn (e o comedie, la urma urmei, limbajul ideologizat e dintru bun început reciclat). Baranga avea ureche muzicală şi memorie auditivă (se şi mîndrea cu asta), iar lingvistic, personajele lui sînt excelente. Nu ştiu dacă scopul lui Cristi Popescu a fost să pună în discuţie ideea anticomunismului recent cum că cetăţenii comunismului n-au existat niciodată, au fost doar o ficţiune propagandistică inventată de Partid, însă în această Opinie publică oamenii există cu adevărat. Şi nu sînt eroi pozitivi ai democraţiei populare.
 
Cred că o raţiune a alegerii acestei piese, dintre toate care-ar fi putut să fie, e legată de titlul ei şi de funcţia pe care o are în text intervenţia "opiniei publice", a personajului-spectator care-şi cere dreptul la un teatru vorbind pe limba lui. Şi la memoria propriei existenţe. Şi la rîsul în hohote, nu pentru că nimic nu s-a schimbat fundamental în ultimii 50 de ani, ci pentru că descoperă o omenesc necesară continuitate în timp cu sine însuşi - pentru că şi epoca aceea s-a făcut din oameni.
 
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Opinia publică de Aurel Baranga
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica: Vlaicu Golcea
Video: Daniel Gontz
Cu: Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Nicu Mihoc, Codruţa Vasiu, Cătălin Neghină, Liviu Vlad, Dan Glasu, Mihai Coman, Vlad Robaş, Adrian Neacşu, Ciprian Scurtea, Mihai Alexandru, Ion Paraschiv, Anca Pitaru, Eduard Pătraşcu




 Toate articolele despre Opinia publică


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Presa în comunism - Opinia publică, Simona Chiţan
 Da! Evident! Exclus! - Opinia publică, Doina Giurgiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer